Istoria alegerilor din România. Când au primit femeile drept de vot? În 2024 vom avea mai multe rânduri de scrutinuri, iar dacă prezența femeilor la vot ni se pare acum ceva firesc, situația nu a stat deloc așa până în urmă cu nu mai mult de 75 de ani.
Istoria alegerilor din România. Când au primit femeile drept de vot? Ceea ce astăzi ni se pare normal, altădată era de neînchipuit, aproape o ofensă adusă „mersului” tradițional al societății.
Nu doar în țara noastră, ci în întreaga lume, femeile au fost nevoite să lupte din greu pentru a primi drepturi politice egale cu ale bărbaților.
Istoria alegerilor din România. Când au primit femeile drept de vot?
Ceea ce numim emanciparea femeii a fost un proces de durată. Deși au existat regine și împărătese, sexul frumos, în anasamblul său, era „scos” din mecanismul politic. Sigur, acum 100 sau 150 de ani, mapamondul nu „dădea pe dinafară” de democratie.
Într-o lume patriarhală, femeia era considerată a avea rolul de a naște și crește copiii familiei și de întreținere a gospodăriei, chiar dacă existaseră de-a lungul secolelor regine și împărătese mai capabile decât mulți bărbați
De aceea, primul stat din lume care a introdus votul universal, atât pentru bărbați cât și pentru femei a fost Noua Zeelandă, abia în anul 1893.
În Europa, votul femeilor va fi introdus prima oară iîn Marele Ducat al Finlandei, în anul 1907. Tot parlamentul finlandez a ales primele 19 femei membre ale acestuia.
Au urmat Norvegia, în 1913, Danemarca, 1915 și Uniunea Sovietică, în 1917, Marea Britanie, 1918, Germania, Polonia, Austria și Olanda, în 1920.
Pe continentul american, Canada a acordat drepturi egale de vot ambelor sexe în 1917, SUA, în 1920, în timp ce Ecuadorul a fost primul stat din America de Sud care a acordat femeilor dreptul de a vota, in 1931, potrivit momenteistorice.ro.
În alte state, acest drept a fost câștigat mai târziu de femei: Spania, 1933, Franta, 1944, Japonia, 1945. Italia, 1946.
Și ca să nu credem că România a fost la „coada” acestei liste, trebuie adăugat că India și Grecia au legiferat acest drept în 1952, Elveția, tocmai în 1971, iar Portugalia abia în 1976.
În 1929 au primit dreptul de a vota doar femeile cu studii superioare – Foto: historia.ro – cu rol ilustrativ
În România, „stăpân” pentru multă vreme a fost votul cenzitar, acordat doar bărbaților care îndeplineau anumite criterii de avere.
El a fost reglementat prin Legea electorală din 1866 – modificată prin cea din 1884 – și împărţea electoratul masculin în două categorii – rural și urban – în funcție de cuantumul dării (impozitului) plătite anual.
În plus, mai puteau alege, indiferent de impozitul plătit, alegătorii care aveau calitatea de preoţi ai parohiilor, profesori la academii şi colegii, doctorii şi licenţiaţii diferitelor facultăţi, inginerii şi arhitecţii.
Dar, treptat, realitatea lumii începea să se schimbe, chiar dacă mentalitățile se urneau din loc mult mai greu.
Ion I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, a fost cel care a iniţiat, la începutul secolului XX, reforma electorală, alături de cea agrară.
El a declarat, în iunie 1910, la o reuniune liberală, că se impune „revizuirea Constituţiei pentru a modifica sistemul electoral de azi”.
Asta nu înseamnă că acest lucru s-a întâmplat peste noapte. Ca să înțelegeți care era gândirea până și a celor mai luminați intelectuali ai vremii, trebuie menționat că politicianul conservator și mare critic literar, Titu Maiorescu, nu accepta ideea ca femeile să voteze ori să se implice ân conducerea treburilor țării.
El afirma că nu concepea să dea „soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10% mai mică. Abia ajung azi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperităţii materiale”, potrivit historia.ro.
Dar, în focul Primului Război Mondial, a fost nevoie de promisiuni mărețe pentru a încuraja marea masă a populației să lupte cu maximă determinare contra germanilor, într-un moment în care România fusese restrânsă doar la Moldova, după cucerirea Bucureștiului de către Puterile Centrale.
Astfel, la 23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand s-a adresat ostaşilor români, printr-o proclamație în care promitea două lucruri esențiale: pământ, printr-o reformă agrară și „o largă participare la treburile statului”.
În apropierea Unirii cu Transilvania, la 3/16 noiembrie 1918 a fost pus în aplicare printr-un Decret-lege principiul votului universal, egal, direct, secret, obligatoriu, stabilit de Parlament, în 1917, la Iaşi.
Dar reforma electorală preconiza extinderea dreptului de vot doar pentru bărbaţii cu vârsta de 21 de ani împliniţi, indiferent de studii sau avere, dar nu pomenea nimic despre dreptul femeilor.
Citește și: Povestea primei românce doctor în filosofie la Sorbona: Pensionată forțat, comuniștii o închid
Chiar și-așa, au căpătat drept de vot milioane de cetățeni. Dacă în 1912 în România existau circa 100.000 de alegători, în 1926 numărul lor a sporit la 3,4 milioane, ajungând în 1937 la 4,6 milioane, conform lucrării „Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură”.
Imagine de la Congresul Feminist din noiembrie 1932 – Foto: verticalonline.ro
Astfel, în noiembrie 1919 au avut loc primele alegeri parlamentare pe baza votului universal, la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti au ales un singur Parlament al României Mari.
Dar „universalitatea” votului era limitată, cum spuneam, la bărbații de peste 21 de ani. Acordarea drepturilor politice a fost amânată în cazul femeilor și doar lupta susținută a celor grupate în mișcări feministe a făcut ca procesul să nu fie și mai lent.
Astfel, în 1917, scriitoarea Calypso Botez înființase Asociația pentru Emanciparea Civilă si Politică a Femeilor Române.
„Noi, româncele din Regatul vechi, prin Codul Napoleon, care ne cârmueşte, suntem clasate aşa cum a hotărât Eliade Rădulescu la 1866, între copii, minori, nebuni şi idioţi.
Nu ne putem administra bunurile, nu putem face nici un act fără autorizaţia bărbatului, nu ne putem creşte copiii cum vrem, nu putem dispune de nici un lucru din casa noastră după voie, căci legea presupune că în casa unde este un bărbat, totul este al lui.
Într-un cuvânt femeia se mişcă numai după bagheta magică a autorităţii maritale. Această situaţie nu există pentru femeile din Ardeal, nici pentru basarabence, unde atât codul austriac, cât şi vechile noastre coduri şi Basilicalele care sunt încă în vigoare acolo, le dă o libertate aproape deplină în ce priveşte drepturile civice (…)”, afirma Calypso Botez în „Drepturile femeii în constituţia viitoare”, din volumul „Noua constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român”, 1923, citată de scena9.ro.
În anul 1929 femeilor cu studii superioase li se permite sa voteze în cadrul alegerilor locale.
O schimbare mai importantă o aduce Constituția din 1938 a refelui Carol al II-lea, prin care acesta își legiferează, practic, propria dictatură. Dar noul act fundamental al țării prevedea și dreptul de vot pentru toate femeile care au împlinit vârsta de 30 de ani.
Abia odată cu Constituția comunistă din 1946, în mult-trâmbițata atmosferă de egalitate și de distrugere a fostei orânduri burghezo-moșierești”, se introduce dreptul de vot universal pentru populația majoră, indiferent de sex.
De asemenea, în 1948 se interzic orice forme de discriminare bazate pe sex. Dat votul căștiga de femei în comunism a fost, ca și în cazul bprbaților, mai degrabă o farsă, alegerile, în condițiile partiduui unic fiind fără conținut real ori importanță politică.
Abia la 20 mai 1990, femeile majore din România au putut vota pentru prima oară în cadrul unor alegeri libere, indiferent de rezultatul de atunci al scrutinului.
Pentru că, oricare ar fi verdictul urnelor, indiferent despre ce alegeri am vorbi, votantele de astăzi trebuie să înțeleagă că acest drept – pe care, poate, îl consideră normal, spre aproape banal – nu există chiar de multă vreme pentru ele și a în spatele său se află o luptă de decenii pentru concretizarea lui.
Patru ani mai tîrziu se va fonda în Bucuresti, Consiliul Național al Femeilor Române. Scriitoarea a fost aleasă presedinte, iar din organizație mai făcea parte nume ca Alexandrina Cantacuzino, Ella Negruzzi sau Eugenia de Reuss-Ianculescu.
Un prim pas a fost făcut prin noua lege a unificării administrative, promulgată în luna iunie a anului 1925
Actul legislativ prevedea, la articolul 10, obligativitatea cooptării consilierelor femei în comunele reşedinţă de judeţ şi facultativ în celelalte comune urbane în funcţie de numărul locuitorilor.
Conform acestor prevederi, puteau fi cooptate maxim şapte consiliere în comunele urbane cu 250 000 de locuitori, cinci în cele cu o populaţie de 100 000, trei în cele cu 50 000 de locuitori şi două în celelalte localităţi.
Persoanele cele mai dezavantajate de această lege erau, din punctul de vedere al liderelor feministe, femeile din Ardeal, care datorită contextului istoric se instruiseră în particular, nedeţinând certificate de studii.
