Povestea româncei care a fost prima femeie avocat din Europa! Ocolită de clienți, nu pledează

Povestea Sarmizei Bilcescu, cea care avea să devină prima femeie avocat din Europa şi prima din lume cu un doctorat în Drept, o profesie care, până la acel moment, era rezervată exclusiv bărbaţilor.

Povestea româncei care a fost prima femeie avocat din Europa! Ocolită de clienți, nu pledează

Despre cum a dărâmat aceasta mitul exclusivităţii bărbaţilor în profesie, despre felul în care a devenit o mare feministă, vă invităm să descoperiţi în rândurile care urmează, în care încercăm să reconstituim portretul unei femei celebre, unice, care şi-a dedicat viaţa unor categorii sociale defavorizate, dar a militat intens şi pentru dreptul femeilor la educaţie, drepturi civile, sociale sau politice egale cu ale bărbaţilor, pentru idealurile sale renunţând chiar să pledeze în meseria pentru care a studiat.

Sarmisa Bilcescu s-a născut la 25 aprilie 1867, fiica lui Dimitrie Bilcescu (originar din satul Bilcești, fost Bogătești – jud. Muscel), fost șef al Controlului Finanțelor în vremea domnitorului Barbu Știrbey, și a Mariei Georgian (rudă apropiată a Mitropolitului Georgian).

Cea care a fost botezată după numele Sarmisegetuza şi era alintată „Miza”, avea să manifeste, în copilărie, apucături băieţeşti, luâdu-se mai mereu la trântă cu baieţii lui Brătianu, primind şi porecla de „Voinica”.

Până la vârsta de şapte ani a studiat acasă cu dascălul Păun, iar apoi a frecventat cursurile Colegiului „Sf.  Sava“ din Capitală.

În 1884 a obţinut diploma de Bacalaureat, apoi, după ce şi-a dorit să acceadă la cursurile Facultăţii de Litere de la Paris,  beneficiind de susţinerea necondiţionată a părinţilor, se decide să se înscrie la cursurile Facultăţii de Drept de la Sorbona.

Acest fapt era unul cel puţin inedit în epocă, ea fiind prima fată care participa la cursurile cu profil juridic, spre admiraţia colegilor ei băieţi, însă un lucru care nu a fost văzut cu ochi buni de către profesorii de la Sorbona. Ba chiar, la unul dintre primele cursuri, Sarmiza a fost pur şi simplu dată afară de profesorul Paul Sonday, care a zbierat:

„Fără femei!… Ştiinţa se face între bărbaţi!“. Apoi, după câteva luni de cursuri, portarul facultăţii i-a interzis accesul în facultate. În pofida acestor obstacole, românca nu a cedat nicio clipă, fiind însă extrem de hotărâtă să dărme acest tabu, şi a afirmat neîncetat că dreptul la educaţie al unei femei nu poate fi îngrădit, declarând: „Într-o ţară în care chiar şi pe uşile închisorilor stă scris: «Libertate, Egalitate, Fraternitate», nu puteţi împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie !“.

După primul ei an de studii, din mulţimea de profesori care nu erau favorabili prezenţei Sarmizei la cursurile de Drept, se distinge atitudinea profesorului ei de Drept Civil, Colmet De Santerre, care, dovedind un comportament exemplar, adresându-se studenţilor, le mulţumeşte pentru că au acceptat-o printre ei pe studenta româncă.

Prima din lume cu un doctorat în Drept

Susţinută puternic şi de mama ei, care i-a stat alături în toţi cei cinci ani de facultate şi-a luat toate examenele cu brio, obţinând, în 1887, licenţa în ştiinţe juridice, iar la 12 iunie 1890 a intrat în istorie, devenind prima femeie din lume care, după ce şi-a susţinut teza de doctorat la Facultatea de Drept, a obţinut titlul academic de doctor în Drept al Universităţii din Sorbona, cu teza „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez“, un document care a promovat ideea egalităţii femeii cu bărbatul în căsnicie şi în privinţa drepturilor asupra copilului.

Aprecierile finale ale profesorilor săi sunt elocvente: „Neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproşabil“.

A revenit apoi în România, solicitând înscrierea în Baroul Ilfov, care la acea vreme cuprindea şi Bucureştiul – şi, implicit dreptul de a profesa. Era prima cerere de accedere în organizaţia avocaţilor venită din partea unei femei, şi, deşi iniţial conducătorii profesiei nu a ştiut cum să o interpreteze – în contextul în care la acea vreme dictonul de bază era „inteligenta unei femei este frumuseţea sa” -, în cele din urmă au hotărât:

„Nu este cu putinţă de a împiedica petiţionara de a fi înscrisă ca avocat“, o decizie care a făcut înconjurul lumii şi a stârnit admiraţie. Trebuie menţionat că sprijinul cel mai mare a fost acordat de faimosul avocat si om politic Take Ionescu, acceptarea ei în barou fiind posibilă şi prin ajutorul oferit de onorabilul jurist Constantin Dissescu, potrivit historia.ro.

De ce era ocolită de clienți?

Surprinzător, poate, deşi avea în faţă o carieră plină de o potenţială strălucire, Sarmiza Bilcescu a ales să nu pledeze niciodată la bară. Fiindcă mentalităţile erau greu de schimbat, ea era mai mereu ocolită de clienţi, astfel că ea înţelege imediat că nu va putea profesa.

A urmat, în schimb, o carieră dedicată vieţii de familie, luptei pentru drepturile femeilor şi mai ales actelor de caritate.

La 18 martie 1894 înfiinţează Societatea Domnişoarelor Române, având drept scop unitatea culturală a românilor, apoi face parte din juriul general al Expoziţiei Cooperatorilor din ţară, expoziţie patronată de Alteţele Regale.

În anul 1897, se căsătoreşte cu inginerul Constantin Alimănişteanu, considerat „cel mai distins inginer de mine” iar, mai apoi, avea să devină prietena reginei Maria, căreia i-a predat lecţii de limba română şi alături de care a susţinut concerte de pian.

În anul 1898, Sarmiza Bilcescu – Alimănişteanu devine mama unui băieţel, pe nume Dumitru, pe care l-a adorat şi în jurul căruia s-a construit întreaga sa viaţă, o dragoste învăţată de la mama sa, care la rândul ei şi-a sprijinit fiica cu o dragoste nemărginită.

Interesant este faptul că, în anul 1901, s-a înregistrat a doua cerere de admitere într-un barou din România din partea unei femei, tot în Baroul Ilfov, însă solicitarea Elenei Popovici, a fost respinsă !

Sarmiza Bilcescu a militat pentru înfiinţarea de centre pentru lucrul costumelor naţionale, „ateliere de cusătorie”, mai cu seamă în mediul rural, dovedind un patriotism ieşit din comun. Elocvent în acest sens este faptul că ea trimitea costume naţionale unor doamne importante din afara graniţelor ţării sau tablouri ce conţineau imagini din ţară, toate acestea ajutând la crearea unei bune imagini a României. Sarmiza Bilcescu avea însă să fie susţinută în acţiunile sale şi de soţul ei, la rându-i un mare patriot, care din nefericire, se stinge din viaţă în anul 1911.

În anul 1913 a creat Consiliul Superior al Industriei casnice, un organism menit să pună în valoare importanţa şi frumuseţea îndeletnicirilor şi tradiţiilor din mediul rural. Sarmiza Bilcescu îşi petrecea câteva luni pe an la Căscioarele de Călăraşi – fiind extrem de apreciată pentru sprijinul acordat pentru viaţa de zi cu zi a ţăranilor -, dar, în egală măsură, se implica şi în multe proecte din Muscel, loc în care era la fel de iubită pentru contribuţia la viaţa comunităţii.

Ea a fost însă de un real sprijin şi pentru studenţi, împlicându-se în înfiinţarea de cămine şi cantine pentru aceştia, mai ales pentru studenţii de la Drept, însă a avut o contribuţie importantă şi în proiecte de sprijin al educaţiei pentru copii, în general.

A fost Preşedinta Federaţiei Femeilor Universitare, a intrat chiar şi în politică candidând, în anii ’30, pe listele Partidului Naţional Liberal, a fost membră în comitetele de patronare ale mai multor baluri cu scopuri de binefacere. Pentru sprijinul acordat celor din jur şi pentru nenumăratele acte de caritate, a fost supranumită „mama celor necăjiţi şi lipsiţi, sprijinul studenţimii“.

În anul 1935, a ieşit din viaţa publică şi s-a retras la Româneşti-Muscel, unde a trecut la cele veşnice la 26 august 1935. Sarmiza Bilcescu a fost înmormântată în costum popular naţional şi a lăsat prin testament suma de 25 de milioane de lei, pentru construirea clădirii Palatului Industriei Casnice.

Fiul ei, arestat și aruncat în închisorile comuniste

Fiul ei, Dumitru Alimănișteanu, la rându-i devenit membru al P.N.L., devine, în anul 1933, deputat, apoi subsecretar de Stat la Finanțe, în 1936, pentru ca mai apoi să se îndepărteze de grupul liberalilor brătieni și să se alăture fracțiunii liberale conduse de Gheorghe Tătărescu. Dumitru a deținut funcția de ministru de Finanțe în guvernul Petre Groza pentru doar o lună, fiind supus presiunilor de a demisiona, fapt care a și avut loc la 11 aprilie 1945.

Pe moșia de la Bilcești, jud. Argeș, sat situat lîngă Câmpulung Mușcel, Dumitru Alimănișteanu a organizat câteva ferme model și a ridicat, în perioada 1938-1943, un conac impozant, în stil românesc, cu zidărie din piatră și cărămidă aparentă, cu acoperiș din șindrilă, proiectat de arhitectul Octav Doicescu, intenționînd să-l transforme într-un azil pentru bătrîni.

În 1947, a fost nevoit să doneze Academiei moșia de la Bilcești, care a funcționat ca stațiune pomicolă de cercetare până în anul 2002. Conacul, gândit și ca o reședință pentru Regele Mihai, în cursul partidelor sale de vânătoare din zonă, a fost naționalizat, ajungând casă de odihnă și distracții pentru nomenclatura comunistă, Nicolae Ceaușescu apreciind locul în mod deosebit.

Dumitru Alimănișteanu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, moment rămas în istorie sub denumirea de „noaptea demnitarilor”, alături de alți 69 de foști miniștri din perioada interbelică și a fost închis la Sighet, unde a stat până în 1955.

În anul 1959 a fost rearestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, trecînd prin închisorile Sighet (a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai acestei închisori), Pitești, Ocnele Mari, Galați, Jilava, Botoșani.

A fost eliberat la 19 septembrie 1963, iar 10 ani mai târziu a murit în anonimat, la București, în urma unui foarte suspect accident de tramvai.