Adrian Văncică joacă unul din rolurile principale în lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mureșan, „Anul nou care n-a fost”, un film despre care actorul spune că e cinema, că e atât de bun că ar putea intra lejer în top 10 filme românești ale tuturor timpurilor. Și nu o spune doar el, motiv pentru care va avea debutul la Festivalul de Film de la Veneția, unde ne așteptăm la aprecieri pe măsură.
Aș începe cu ultimul film în care jucați, „Anul nou care n-a fost”. Ce rol jucați acolo și ce înseamnă acest rol pentru dumneavoastră?
Eu sunt tentat să folosesc cuvinte mari, chiar dacă unii se vor ataca și vor spune că sunt încrezut – m-am obișnuit cu asta, așa că îmi permit să spun ce simt și ce cred, fără să mă mai gândesc că deranjez – eu cred că „Anul nou care n-a fost” e unul dintre cele mai bune filme românești, conform life.
Ați spus la un moment dat că e cinema, nu film
Da, așa e. e unul dintre cele mai bune filme nu făcute anul ăsta, făcute de-a lungul anilor. Nu îl bag într-un top 3 așa de obraz, dar cu siguranță e într-un top 10.
Dumneavoastră o să spuneți, sau se trezesc alții să spună: „Da, dar generația de aur de actori…”. Da, dar stai puțin că noi pe actorie nu am dus-o rău niciodată în țara asta , ca să zici că nu mai sunt actorii de altă dată. Ba sunt! La fel de buni, poate și mai buni. Că nu-i știe lumea sau poate nu au variantele de a se arăta, asta e altceva. Pe vremea aia, când vorbim de generația de aur, vorbim de 150 de actori și făceau 70 de filme. Acum suntem mii de actori. În plus, pe vremea aceea, filmele pe care le făceau nu se băteau cu Netflix, HBO și toate producțiile pe care azi le ai sub nas.
Am proprietatea cuvintelor când spun că e unul dintre cele mai bune filme românești, atât ca poveste, cât și ca actorie sau regie, ca stare, ca atmosferă… Poate, hai să spunem, îți trebuie puțină răbdare la început pentru că sunt șase povești și este demonstrat psihologic că tot ce trece peste trei povești folosește mai tare și mai mult creierul. E ca atunci când ai pe un raft mai mult de trei produse de același tip și nu mai cumperi niciunul. E un studiu făcut ale cărui rezultate se văd cel mai bine la mașini: dacă unul se duce într-un parc auto și vede mai mult de trei tipuri de mașini care îi plac, nu cumpără niciuna.
Ei, poate că asta ar trebui: puțină răbdare să intri în toate poveștile pentru că poveștile astea se întrepătrund. De asta spun eu că e spre cinema, nu e un film gata mestecat.
Nu cred că spuneți doar dumneavoastră, din moment ce a fost selectat la Festivalul de Film de la Veneția.
Sigur, nu. Eu doar, să spunem așa, interpretez ce au gândit oamenii aceia .
Care e rolul pe care îl jucați în film?
Rolul pe care îl joc este de tată de familie. personajul se cheamă Gelu, este un individ care lucrează într-o uzină, care are o nevastă… Fac o paranteză: cred că putem să spunem că este un film de epocă pentru că se întâmplă la Revoluție și asta a fost acum mai bine de 30 de ani, iar la mașini mi se pare că așa e: ce mașină e trecută de 30 de ani, e considerată de epocă. Și filmul ăsta e ca la americani: dacă se mai fac filme cu războiul din Vietnam, acelea sunt filme de epocă.
Revin. Acțiunea se întâmplă în ziua de dinainte, în noaptea și în ziua Revoluției. Personajul ăsta al meu, Gelu, e un tip obscur la începutul filmului – asta a fost și ideea pe care am avut-o cu Bogdan (n.r. Bogdan Mureșanu, regizorul filmului) ca la început personajul ăsta să pară unul secundar, unul care nu contează în ce va urma. După care, la un moment, copilul lui îl pune într-o situație extrem de dificilă. Să nu uităm, era o perioadă în care exista o frică imensă de Securitate și puteau să te aresteze numai dacă spuneai bancuri cu Ceaușescu, darămite dacă îți doreai să moară și cineva afla chestia asta.
Așadar, Gelu e un om al muncii, care intră în belele neforțat și nu fuge din fața lor, ci încearcă să le rezolve după cum îl duce și pe el capul. Are limitările lui, nu e vreun intelectual – pentru el educația copilului se face cu cureaua – eu un personaj cu care eu nu am prea multe în comun.
Asta urma să întreb. Și nu se spune că trebuie să te identifici cu rolul, să intri în pielea personajului ca să-ți iasă operă de artă?
Păi asta e altceva: mai sunt și eu un pic de actor, nu sunt chiar portocală
Și nu a fost greu? Mie mi s-ar fi ridicat părul pe ceafă să fac educația cu cureaua…
Nu, că am și eu o parte întunecată în mine care trebuie să iasă la un moment dat în niște roluri . Nu, nu a fost greu pentru că scenariul este atât de ofertant pentru un actor, cu niște schimbări pe care ți le impune personajul, încât chiar ai loc să-ți arăți actoria. Nu e un film călduț, e un film cu miză mare pentru toate personajele. Cred că ăsta e unul din punctele forte ale filmului: scenariul, care e ceva excepțional.
Ce înseamnă Festivalul de Film de la Veneția pentru dumneavoastră personal?
Înseamnă că mă duc să mănânc și eu o înghețată acolo, înseamnă că mă îmbrac frumos să stau pe covorul ăla roșu, să mă vadă toată lumea și să mă bucur de fiecare clipă. Nu mai am tinerețea aia în care să cred că dacă ajung la Veneția, mă descoperă acolo toți producătorii și mâine îmi sună telefoanele și Hollywood scrie pe mine. Sunt un tip cu picioarele pe pământ, îmi dau seama că e o mare realizare pentru un film să aibă debutul la Festivalul de Film de la Veneția, dar nu am niciun fel de speranțe, doar am bucuria de a mă simți bine, de a mă bucura de moment pentru că nu știu dacă va mai veni altul la fel în viața asta.
Cu alte cuvinte, e foarte important pentru film festivalul ăsta, mai important decât pentru mine. Eu o să mă bucur de fiecare secundă petrecută acolo cu colegii, cu oamenii de acolo, o să mă bucur că respir același aer cu Banderas, cu Nicolle Kidman
