1998. În curtea unui hotel de lângă Castelul Bran, într-o cuşcă murdară, cu bare metalice şi cu ciment pe jos, trăia Maya. Zile întregi aștepta și spera că îi va aduce și ei cineva ceva de mâncare.
Când am văzut-o, era slabă și cu greu își mai putea înălța capul. Era uitată de toată lumea și mă întreb și acum: oare aştepta să moară? Încă îmi amintesc emoţiile care m-au copleşit când m-am uitat în ochii ei, dar şi accesul de furie fără margini faţă de oamenii care au condamnat un astfel de animal la o moarte lentă şi dureroasă.
Din acel moment, timp de patru ani, eu şi soţul meu, cu ajutorul prietenilor noştri, am călătorit peste 60 de kilometri în fiecare zi să o hrănim pe Maya şi să petrecem puţin timp cu ea. De-a lungul timpului, am reuşit să îi îmbunătăţim starea de sănătate şi să îi ridicăm moralul. Curând, ea a început să recunoască sunetul mașinii noastre şi se ridica să ne întâmpine. Ea ne-a învăţat toate valorile sufletului şi recunoştinţa unui animal nevinovat.
Poveștile triste ale urșilor de lângă Castelul Bran: „A murit în braţele mele. Nu voi uita niciodată ochii ei trişti şi blăniţa ei moale”
Din păcate, în 2001, după alți trei ani, Maya a început să arate noi semne de depresie.
Îi vorbeam în permanenţă, i-am promis că într-o zi va fi din nou liberă să alerge prin pădure şi am rugat-o să aibă răbdare, să aştepte. Dar se pare că, în cele din urmă, Maya şi-a pierdut credinţa în promisiunile oamenilor.
A început să se automutileze! Și-a ros laba dreaptă aproape până la os. Când am văzut sângele pe lăbuţa ei am înţeles că voia să scape de toată această suferinţă provocată de captivitate. În ciuda tuturor eforturilor noastre de a o salva (operații, tratamente, timp petrecut alături de ea, mâncare adecvată etc), în cele din urmă, Maya ne-a părăsit – pe 11 martie 2002. A murit în braţele mele. Nu voi uita niciodată ochii ei trişti şi blăniţa ei moale. Da, am ţinut un urs în braţele mele!
După ce a plecat, tot ce am putut face pentru Maya a fost să îmi ţin promisiunea – să construiesc Rezervaţia pe care i-am promis-o, să mă asigur că niciun alt urs nu va mai trece prin ceea ce a trecut ea.
Sanctuarul «Libearty» este dedicat Mayei, care străluceşte în Ursa Mare, pentru toţi urşii care se bucură astăzi de o soartă mai fericită, tocmai datorită suferinţei îndurate de ea.
MOARTEA ursoaicei Maya a însemnat, de fapt, NAȘTEREA Sanctuarului Libearty.
