În istoria noastră întâlnim situații, în care unele zile comemorative se suprapun, coincid cu alte date istorice, încărcate de o altă semnificație, uneori chiar în posibilă opoziție. Spre exemplu, avem 23 August 1939 când s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, care a avut drept consecință Dictatul de la Viena și care a avut consecințe nefaste pentru integritatea teritorială a României și pentru cursul ulterior al evenimentelor. Politica din perioada lui Gheorghiu Dej, și-a dat toată silința să substituie această comemorare cu cea a Insurecției armate de la 23 august 1944. Altă dată cu multiplă semnificație este ziua de 9 Mai, când se sărbătorește Independența României, Ziua Victoriei Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial și sărbătorim şi Ziua Europei.
Fiecare țară are o zi de sărbătorire a Armatei sale, aleasă în funcție de o victorie decisivă și cu semnificație cât mai mare. Ziua Armatei României a fost instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959, abia după retragerea Armatei Roșii din România (1958) și desovietizarea începută de Gheorghe Gheorghiu Dej. Evenimentul de la 25 octombrie 1945 este un moment reprezentativ pentru istoria armatei române, prin faptul că a fost eliberată ultima localitate de pe teritoriul țării noastre, în cooperare cu Armata Roșie, respectiv localitatea Carei. A doua comemorare în acest caz este Ziua de naștere a regelui Mihai. Sărbătorirea acestei zile a avut un rol decisiv în urgentarea victoriei, pentru că Armata română avea depus jurământul față de rege și față de Patrie și în mod firesc, armata a făcut tot posibilul ca să fie demnă de a sărbători Ziua regelui, cu o țară eliberată de armata fascistă și cu nord-vestul țării să fie eliberat. Cu toată omisiunea din cărțile de istorie din perioada comunistă, a acestei duble sărbătoriri, majoritatea românilor știa motivația acestei zile de la părinți, bunici sau alte rude, că aceasta este și Ziua Regelui. Poate, în mod ironic, regele a fost sărbătorit în această zi și în perioada comunistă.
Armata a 4-a, condusă de generalul Gheorghe Avramescu a fost cea care a eliberat ultima palmă de pământ românesc de sub ocupația trupelor horthyste. Acesta a dorit să-i facă un cadou Regelui Mihai, care pe 25 octombrie 1944 împlinea 23 de ani. Astfel, generalul a condus bătălia de la Carei pe care l-a eliberat deplin la acea dată.
Ziarul „Sunday Times” din 7 ianuarie 1945, aprecia că România se situa pe locul al patrulea ca participare de efectiv militar, în efortul de distrugere a nazismului. Postul de radio „Paris” aprecia că „România a dus prin contribuţia ei o scurtare a războiului cu cel puţin şase luni de zile şi a salvat viaţa a mii de soldaţi români şi aliaţi” (13 ianuarie 1945) . Destinul a vrut ca la eliberarea ultimilor localități românești de graniță, Satu Mare și Carei, să participe trupe formate din divizii de pe tot cuprinsul țării, ca un simbol al unității de luptă și a coeziunii naționale.
Trebuie să le fi fost greu ostașilor noștri, să lupte alături de foștii vrăjmași ai lor, mai ales că, realizau faptul că numai binele nu-l doresc țării noastre, dar vedeau că nu se putea proceda altfel pentru recâștigarea teritoriilor cedate în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Nord- vestul țării era cel puțin un teritoriu care a motivat și mai mult Armata Română să lupte, mai ales că acolo sub ocupația hortystă s-au petrecut multe atrocități, au fost făcute și deportări în lagărele de concentrare. Abuzuri și genocide s-au comis și la cedarea Basarabiei și a Bucovinei. Este greu de măsurat suferința acestui popor greu încercat în acea perioadă. Ar putea fi o temă de studiu, care dintre zonele cedate în urma odiosului Dictat, au fost mai mult abuzate de noii ocupanți? Dar, ce aparat de măsură există pentru măsurat suferința, mai ales cea colectivă, mai ales că acest popor, nu avut niciodată vocația de a-și face cunoscute tânguirile, întregii lumi? În cele din urmă, putem privi semnificația acestei zile, legată de faptul că România a ajuns la conturul, la granițele ei care s-au păstrat în forma actuală. Ostașii vedeau finalul războiului ca pe un sfârșit al tuturor necazurilor. Dar din păcate, se deschidea o nouă pagină, cea a suferințelor provocate de comunismul adus de Armata Roșie cu foamete, cu arestări, colectivizare…Dar, oare câți dintre eroii care au adus victoria României împotriva fascismului, nu și-au pierdut viața prin pușcăriile comuniste?
Armata regalistă română, a eliberat țara. Armata Roșie a cotropit-o. Însuși 1generalul Gheorghe Avramescu n-a avut o soartă prea bună, a dispărut în condiții suspecte pe data de 3 martie 1945. Generalul devenise incomod atât armatei germane cât și armatei sovietice. A fost eliminat în spirit stalinist după cum se obișnuia, ca ofițerii care se remarcă prin merite deosebite să fie eliminați pentru a nu umbri meritul marelui conducător, de data aceasta meritul corpului de armată din Armata Roșie, condus de generalul Rodion Malinovski. A fost dus sub escortă spre București. Dar în timpul unui raid aerian inamic, în timp ce se adăposteau de un avion de vânătoare german, a avut loc un schimb de focuri între generalul Avramescu care, deși fusese deposedat de arma lui din dotare, acesta mai avea un revolver ascuns, un Browning, la brâu, cu care a reușit să rănească doi ofițeri ruși din escortă. Ne putem și imagina starea de spirit al acestuia, „încrederea” lui în armata „frățească” sovietică, dacă purta un pistol ascuns, ținut la brâu. Ne mai putem întreba, ce-ar mai fi putut face dacă ar fi scăpat de sub escortă? Aceeași stare de spirit, se afla întreaga armată română și întreaga țară.
Acest incident ne amintește de soarta lui Mihai Viteazul asasinat de armata aliată, luat prin surprindere și încercând să se apere pe Câmpia Turzii pe data de 9/16 august 1601. După trei sute de ani, destinul unor viteji luptători, se repetă în mod tragic, eroii noștri, având o soartă asemănătoare. Chiar și în aceste condiții, armata română s-a întors din luptă plină de glorie după ce a străbătut 1.700 km (de la Marea Neagră până la Brno), a traversat 17 masive muntoase şi a forţat 12 cursuri mari de apă, eliberând 3.831 de localităţi, dintre care 53 de oraşe și după mari pierderi de efective, a înscris pagini de glorie, nemuritoare în istoria neamului românesc.
Av. Răzvan Huțanu
