Unul dintre cele mai puternice droguri îl reprezintă așteptarea. Pentru orice societate, orice individ, orice specie de pe acest pământ, așteptarea are efectul unui anxiolitic care calmează disconfortul incertitudinilor, neîmplinirilor, crizelor de orice fel, prefigurând speranța sosirii unui ceas al rezolvării tuturor problemelor.
Dintotdeauna, lumea așteaptă producerea miracolelor care s-o scoată din încurcătură, din mlaștina în care abia își mai ține capul la suprafață.
Exemplele de miză pusă pe minunile pe care le poate aduce viitorul sunt destule.
Pe plan autohton, excelăm la acest capitol.
De pildă, ieșenii așteaptă de 18 ani să fie făcută Autostrada 8, a Unirii. În 2007 a fost realizat un studiu de prefezabilitate pentru această arteră peste Carpați, în valoare de 800.000 de euro. A fost primul document oficial declanșator al așteptării, al marilor speranțe. Așteptarea continuă și azi, împlinind vârsta majoratului.
Al doilea mandat de președinte al SUA obținut de Donald Trump e o altă așteptare în care lumea a investit speranțe. Fiecare își dorește ca șeful de la Casa Albă să elimine toate necazurile unui mapamond în derivă. Să oprească războiul din Ucraina, să pună capăt globalismului, să dea de pământ cu ideologiile woke, progresiste etc. O bună parte din români așteaptă ca Donald Trump să facă ordine în România, să ne scoată din depresie, să-l pună președinte pe Georgescu, dacă s-ar putea să ne facă și puțină curățenie prin casă.
O altă așteptare a românilor este ca țara să meargă bine, deși votează prost. Dacă-i întrebi ce soluții sunt pentru ieșirile din criză, ridică din umeri. Nu știu! Cineva trebuie să ne salveze, să ne scoată din sărăcie, din fundătura economică în care am intrat. Cine anume? Nu știm, cineva! Și uite așa, țara așteaptă ca lucrurile să se rezolve cumva de la sine, să se întâmple o minune, să apuce cineva hățurile căruței care mai are puțin și se rupe-n drum.
Așteptarea presupune răbdare, iar românii au destulă. O răbdare din aia bolnăvicioasă, în care îți găsești resurse de rezistență și disponibilitate de a înghiți orice mizerie.
Exemplu de așteptare păguboasă: Iohannis votat în 2014, cu oarecare entuziasm. Reales în 2019, după 5 ani de inactivitate totală. Urmează încă 5 ani de dispreț prezidențial. În septembrie 2024, înaintea alegerilor, Iohannis devenise cel mai impopular președinte din istoria României, cu o cotă de încredere de 9%. Iar acum românii l-au mai lăsat încă jumătate de an la cârma țării, până prin mai – iunie. Așteptând ce? Să-și finiseze decorațiunile la vila în care statul a investit 7 milioane de euro?
De unde oare acest nenorocit masochism la români de a fi călcați în picioare, așteptând ca cineva din exterior să-i scoată din hazna?
Răspunsul se află probabil în apetența noastră de a nu lua nimic în serios, de a minimaliza onoarea, demnitatea, de a nu avea încredere nici măcar în noi, atât de mult fiind obișnuiți cu micile găinării și mișmașuri care ne-au pervertit pentru multe secole simțul disciplinei, inițiativei, curajului, proprii identități.
