Mândru și neclintit, își ridică steagul în fața unei lumi ce l-a uitat, dar nu poate să-l înfrângă. Ah, dar ce-i lumea aceasta, în care tineretul se îngăduie să-și piardă rădăcinile? El, stegarul nostru, cu fața bătută de vânturile vremii, nu-i îngăduie uitării niciun vestigiu al dăruirii strămoșești. „Nici vântul cel mai aspru nu-mi va tăia zborul, nici norii nu-mi vor umbri lumina”, zice el, înălțându-și drapelul pe vârfuri de antene și în fața ochilor celor care, în îngâmfarea lor, nu mai știu ce înseamnă a fi „un dac adevărat”.
Căci nu-i nimic mai amar decât a trăi într-o lume ce uită de vremurile în care luptele nu erau purtate pe tastaturi, iar sângele nu era vărsat în numele unui clic sau al unui like. „Ce înseamnă vitejia acum?”, ar întreba stegarul dac, cu o voce gravă și plină de înțelesuri, „ce este gloria într-o eră în care cuvintele sunt mai ușor de rostit decât faptele?”
Totuși, el, acela care știe ce înseamnă a lupta cu „sabia în mână” și cu „focul în piept”, nu caută laude. „Îți vorbesc nu pentru laudă, ci pentru că trebuie să știi”, rostește el, cu glasul răsunând ca o adiere de vânt rece din vremuri străvechi, „că în fiecare clipă în care îți risipești gândurile, uitându-te la ecrane și la imagini efemere, tu uiți de tine, de ceea ce ești și de ceea ce ai fost.”
Și astfel, înălțându-și steagul, nu este doar un purtător al unui simbol al unui popor de demult, ci și un vestitor al vremurilor ce vor veni, un martor tăcut al strălucirii trecutului și al amărăciunii prezentului. „Să știi că, pe măsură ce uităm, pierdem”, spune el, „iar când pierdem, rămânem doar umbre ale celor ce am fost.”
Iar noi, adepții sectei presedintelșui ales, ca niște spectatori ai lumii sale, rămânem cu un gând, nu prea clar și totuși apăsător: „Poate că, într-o zi, vom învăța din nou să ridicăm steagul la fel cum îl ridica el – nu pentru a înfrunta dușmanii, ci pentru a ne înfrunta pe noi înșine.”
Între timp, duios, Ambulanța trecea!
