Povestea vulpoiului matur Don Costeleone este un adevărat exemplu de cum se poate ajunge de la „nimeni” la „ceva” doar cu ajutorul unui selfie strategic. Am spune, bibicilor, că este un caz de ascensiune rapidă prin asociere – nimic mai simplu. Totul a început, desigur, cu o poză lângă Miăiță, acea figură strălucitoare a politicii ieșene, un adevărat magnet pentru voturi… și pentru orice înseamnă notorietate.
În momentul în care s-a alăturat lui Miăiță în poză, vulpoiul Costel părea să aibă o carieră de succesuri dar spre insuccesuri. Ceva mai mult de tipul „neremarcat”, ca o umbră în spatele unui birou de funcționar unde moșmăia tot felul de combinațiuni lemnoase șî feroase. Dar ce să vezi? După ce a apărut alături de premarele de succes în câteva cămpanii, Costel a devenit… instantaneu un nume. Evident, nimeni nu știe exact ce face el înafară de gesturi, încasat parăndărăt șî mâncat mult șerbet. Dar cu siguranță știe tătă lumea cine-i „colega” lui premarele Miăiță.
Să fim sinceri, cine ar fi auzit de Costeleone dacă nu era acea poză pe afișe la alegeri? Nu de alta, dar în afaceri de politici locale, câteodată doar un „like” și un „share” de la șeful mai mare sunt suficiente să te propulseze. În loc să fie cunoscut pentru vreun proiect remarcabil, Vulpoiul a devenit brusc „necesar” doar pentru că a știut să se plaseze în cadrul perfect al unui cadru electoral.
Se spune că „nu e nimeni de neînlocuit”, dar Don Costelo pare să fi demonstrat contrariul. Într-o lume în care imaginea vinde mai mult decât faptele, Costeluș este exemplul perfect că uneori un simplu „selfie” cu un magnet de voturi poate să înlocuiască un CV întreg. Și tu, dragă bibic bun contribuabil, dacă te pozai cu premarele Miăiță câștigai alegerile. Chear dacâ ai burtică șî ești puțântel chelios.
Așadar, dragi cititori, nu uitați: în viață, nimic nu-i mai important decât să fiți în locul potrivit, la momentul potrivit – și, bineînțeles, alături de persoana potrivită. Doar că, în cazul Vulpoiului de Fer, persoana potrivită este, clar, fraierul de Miăiță, care le dă la tăți de pomană tătă săptămâna. Și pe care tăți milogii ăștia, alde Costelivione ajunși la ceolan pe schinarea lui, îl înjură că nu dă pomana și sâmbăta, când bietul om se hodinește și el de dat moca la atâția pomanagii.
