Într-o țară unde timpul e relativ, iar banul public – absolut, două poduri se nasc, dar nu egale în fața destinului. Primul, un pod modest, smerit ca o rugăciune de seară – răsare în Cluj, între Chiuiești și mănăstirea Cășiel. Cu doar o jumătate de milion de euro, podul parcă a fost construit nu cu bani, ci cu har. O mână de muncitori, o duzină de scule și-un buget de bun simț. L-au ridicat aproape cât ai zice „Doamne-ajută!”. Poate pentru că era aproape de mănăstire, poate pentru că n-au vrut să-și bată joc de drumurile sfinte. Dar în Ținutul Făgăduinței de la Tănsa, din județul lui Don Costeleone, cel care dă strălucire procororicească oricărei table din fer, lucrurile se fac altfel. Acolo nu s-a construit un pod, ci un monument închinat risipei. Un râu subțirel, o gârlă timidă, un pârâu care n-ar uda nici măcar o pereche de șlapi, dar care a cerut un pod de cinci milioane de lei. Cinci milioane!
Asta-i deja o punte între realitate și absurd. Între normal și România profundă. Și ca să nu se simtă banii singuri, constructorii i-au ținut companie un an și jumătate, în loc de șase luni. Ce contează timpul, când banul curge ca betonul în fundație? Iar în final, pe hârtii strălucește mândru: „Lucrarea finalizată!” — podul peste nimic, un arc peste o baltă de corupție. Așădar, dragi bibici muncipali care contribuiți cuminți la bugetul parandărătat de Costeleone și ai lui, dacă vă întrebați de ce în unele locuri se construiește eficient, iar în altele cu ștaif de mafie locală, răspunsul e simplu: nu contează ce traversezi, ci pe cine plătești ca să treci. Nota bene: pentru conformitate, iată în copie și un comentariu de bun simț al unui bibic care nu s-a lăsat prostiti de graiul dulce al Vulpoiului giudețan.
