Într-o comună mioritică, dar bogată ca o Elveție de Est, tronează măreț și neclintit un premare ca un sultan: Dănuță Aluniță, zis și „Faraonul de Mirăslava”, căci dânsul nu mai conduce o comună, ci un mic imperiu imobiliar cu iz de piramidă financiară. Că doar n-are tătă lumea talentul rar de-a transforma pământul patriei în aur de buzunar, fără să stropească un strop de sudoare, doar cu stiloul semnat cu „Dom’ Premare”. Poate că pe vremea străbunicului sau, cine știe, poate chiar pe vremea stră-străbunicului lui Aluniță ăsta, în urmă cu vreo 200 de ani, lucrurile erau altfel. Căci, în timp ce Aluniță ăla de acum două sute de ani împingea boii obosiți pe moșia boierului, cu ochii plini de trudă și năduf față de bogătani, nici că-și putea închipui că urmașii săi vor ajunge mari „deținători de moșii”. Doar că acum fac milioane nu din grâu sau vită, ci din terenuri și apartamente. Atunci, boierul își număra banii în cai, acum ciocoitul pedelisto-penelist Dănuț Aluniță (poate și fost securist, cine le mai știe), își numără milioanele în metri pătrați. Famiglia Aluniță – am zâce noi chear Alunoi de-a dreptul, că nu se mai satură și se tot îngrașă – , renumită mai ceva ca familia Bujor din piesele de teatru, este un simbol local: dacă Mirăslava are asfalt, e meritul lor; dacă are terenuri cu etaje, tot dânșii; dacă miroase a combinație, se știe de unde vine briza. La dreapta lui, beizadeaua, BogNț, vlăstar din neam întreprinzător, a construit 400 de apartamente fără să pună mâna pe mistrie. A inventat nu un soft, ci un soft spot pentru terenuri gratuite. Investiții? Da, sigur, doar că inițialele lor sunt P.R.I.M.Ă.R.I.A. Culmea ironiei, acest stâlp de beton al politicii ieșene n-are dosar. Nimic. Nici o zgârietură. În vreme ce colegii de partid, cum ar fi Vulpoiul Costeleoene, par egzampl, joacă leapșa cu procurorii, dom’ Alunici ăsta pare de neatins, ca sfintele moaște administrative. O fi aura de fost colonel meai sau binecuvântarea blondă de la Doamna Udrea? Averea e vizibilă de pe lună, dar justiția e mioapă. Se pare că la Miroslava nu se dau tunuri, ci simfonii de fonduri publice, interpretate în do major pe portativul corupției locale.
Și când te gândești că totul pornește de la un buletin de vot…
