De ce ar trebui să judecăm orice? De ce ar trebui să etichetăm, indiferent dacă ne-am fi uitat în oglindă sau nu? De ce ar trebui să se dispute ceva, câtă vreme nici noi nu ştim măcar cum arătăm, ce trebuie să arătăm, ce este acela management sau „graniţa” bunului simţ?
De ce ar trebui diversele politici interne sau externe să ne depărteze de noţiunea de viaţă sau de calitatea vieţii? Pentru cine sau pentru ce se luptă naţiunile? Sunt doar întrebări retorice la care răspunsurile se vor regăsi în diverse volume stufoase, fără încheiere.
Niciun pământean, nu poate fi nemuritor
Toţi cei angrenaţi în goana după „aur” uită esenţialul: „nimeni nu este nemuritor” şi cel care crede asta, înseamnă că a văzut prea multe filme. Cel care vrea să fie liderul lumii, trebuie să conştientizeze că se va face oricum, ţărână. Chiar de va vrea să asigure viitorul copiilor săi, copiii săi vor fi parte din cenuşa ce va umple locul gol, în cavoul familiei.
Este adevărat că ar fi absurd să fim prinşi în capcana socialistă şi să credem că toţi am fi egali! Dar putem fi superiori în limitele noastre istorice, fără să jinduim la bucăţica din farfuria altuia.
Dacă istoria ne-a demonstrat că a fost altfel, că am pierdut, că am câştigat, că am fost laşi sau am fost neînvăţaţi, în prezent lumea ar trebui să fie inteligentă! Globalizarea nu reprezintă „subducţia plăcilor”, nu reprezintă „divergenţa absolută”, nu ar trebui să reprezinte o „suprafaţă faliată”, ci una în care acordurile să fie respectate şi cetăţenilor să le fie respectat dreptul la viaţă. Viaţa omului nu ar trebui dictată de o mână de „hitlerişti”, de „bolşevici”, „ceauşişti”, „putinişti”, „obamişti” şi aşa mai departe!
Viaţa omului ar trebui respectată de către aceştia, protejată şi, de ce nu, „lungită” ca o bună speranţă de viaţă. Chiar dacă trăim vremuri ipocrite şi tulburi, nu uit niciodată să le spun „copiilor mei” că respectul şi bunul simţ vor deschide mereu orice uşă. Un om care primeşte mai multe înjurături într-o zi, şi nu mai multe mulţumiri sau zâmbete, ar trebui totuşi să-şi pună întrebarea „de ce”?
Radu Banciu nu poate fi reprezentativ prin ceea ce spune, dar orice om trebuie să fie reprezentativ prin buna cuviinţă.
Dacă prea puţin îi pasă, înseamnă că nu ar trebui să fie ofensat că este etichetat. Însă nu asta este soluţia! A ne eticheta reciproc sau rând pe rând, ar însemna războaie interminabile şi dispute orgolioase.
Buni, inteligenţi, ambiţioşi, creativi. Restul era treaba lor!
Plecând de la etichetele şi jignirile aduse de Banciu basarabenilor nu am putut să nu-mi amintesc de începuturile carierei mele de profesor. A fost acea perioadă când făceai cunoştinţă cu sistemul, cu şcoala, colegii, cu elevii, cu atmosfera, dar mult timp nu scăpai de comparaţia îngândurată a vremurile pe care chiar tu le-ai trăit odinioară. Eram la început, emoţiile nu mă părăseau deseori şi încercam să mă adaptez situaţiilor cu metodele specifice. Nu am avut norocul să obţin post la cel mai bun liceu din târg, dar nici ghinionul să încep vreo carieră la o şcoală unde să aud silabisindu-se un text. Am avut doar şansa să fiu aproape de casă şi la un liceu de nivel mediu,în care puteai descoperi uşor pe cei „sclipitori” ce s-au dovedit de real ajutor la toate activităţile şcolare şi extraşcolare.
Tot pe atunci, am avut şansa să lucrez cu prima clasă de basarabeni veniţi cu bursă. Al doilea an, încă o clasă. Minunăţii de clase şi elevi (Egor,Vladimir, Natalia, Vitalie, Serghei, Sergiu, Oxana şi alţii). Dacă elevii noştri, români, păreau plictisiţi şi ar fi ales alternative mai distractive, basarabenii au adus un “fresh de ambiţie şi voinţă”. Erau cuminţi, nu vorbeau neîntrebaţi, răspundeau corect la toate întrebările, participau la lecţie, luau notiţe, aveau caiete ordonate şi cu greu te puteai abţine să nu rememorezi timpurile petrecute în şcoală, pe vremea comunismului. Erau încă neatinşi de tentaţiile capitaliste şi probabil că încă nu erau la curent cu toată lista de drepturi ale elevilor sau cu celelalte dezamăgiri pe care, poate, le-au cunoscut mai târziu.
Cert este că, au fost alături de mine şi s-au comportat exemplar atât la orele obişnuite, cât şi la cele speciale. Cu ajutorul lor, am trecut cu brio de inspecţii şi ştiam că mă pot baza pe ei mereu. Aveau note peste 9, puteau trăi cu doar 50 de euro pe lună, se puteau distra şi fără să lipsească de la şcoală, vorbeau şi scriau corect româneşte, nu uitau niciodată să dea bineţe, să respecte profesorii şi erau foarte uniţi. Probabil că nu i-am auzit eu certându-se, dar ştiam că atunci când puneau ceva la cale, ar fi fost imposibil să nu le iasă. Şi le ieşea! Erau foarte creativi, atenţi la detalii şi oricâte necazuri ar fi avut, nu uitau să mai asculte chiar şi un Zdob sau Zdub.
Aproape toţi şi-au continuat studiile şi au ajuns ce şi-au dorit! Din păcate, clase întregi de basarabeni nu s-au mai făcut. Am mai avut norocul să mai am, la una din generaţiile trecute, două surori, gemene: Diana şi Oxana. Am fost sigură că ele vor fi cele mai bune exemple pentru ceilalţi. Aşa au fost! Şi era imposibil să nu le iubeşti! Frumoasele mele au ocupat prima bancă din mijloc, au fost mereu prezente la ore, în pauze le găseai la bibliotecă, iar ceilalţi colegi nu au uitat, evident, să le acorde răsfăţul colegial cuvenit. Au fost primele pe şcoală mereu, iar acum sunt absolvente de medicină şi economie.
Le-am revăzut anul trecut şi m-am bucurat nespus pentru realizările lor. Indiferent dacă suntem sau nu suntem de acord cu cineva sau cu ceva, nu este dreptul nostru să etichetăm oameni pe care nu-i cunoaştem. Putem poate să reparăm ceva, doar dacă ne stă în putinţă acest lucru. Personal, dacă aş putea şi dacă aş şti că am putea motiva puternic elevii români, mi-aş dori să luăm mereu “împrumuturi” cu dobândă sau fără, de voinţă şi ambiţie de la basarabeni şi aş aduce toţi elevii de acolo să studieze în România. Mi-e dor de ei! Erau cei mai buni!
(Sursa: adevarul.ro)