Ce înseamnă un colaborator, de ce trebuie combătute clişee precum „toţi membrii de partid erau turnători” sau „Securitatea făcea ce fac şi acum americanii” şi care sunt lecţiile oferite de dosare au fost printre temele unei conferinţe susţinute de directorul de investigaţii al CNSAS, Germina Nagâţ.
Germina Nagâţ a vorbit, duminică, în cadrul Conferinţelor TNB, despre deconspirarea fostei Securităţi, prin activitatea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţi (CNSAS), şi mai ales despre cum se reflectă ea în spaţiul public, ce clişee persistă şi cum ar trebui văzute lecţiile pe care le oferă studiul dosarelor, lecţii care, a arătat ea, ar trebui să se regăsească în manuale.
Dacă a semnat note informative, de ce nu e colaborator?
„Dacă privim atent dezbaterea publică din jurul rezultatelor deconspirării, s-ar zice că mai multă informaţie a atras după sine şi mai multă confuzie. Pe site-ul consiliului sunt postate sute de adeverinţe, de necolaborare, în care se menţionează că titularii au semnat angajamente, au dat informaţii ofiţerilor de Securitate, eventual în schimbul unor avantaje, şi cu toate acestea consiliul spune că nu putem vorbi despre colaborare în aceste cazuri”, a spus Germina Nagâţ.
Ea a mai adăugat că, după fiecare adeverinţă, mai ales dacă este vorba despre o persoană publică, „se dezlănţuie imediat vacarmul”, la televizor, pe prima pagină a ziarelor, pe bloguri, motivul stuporii fiind cel menţionat: dacă a semnat note informative şi a mai luat şi bani, cum de nu e colaborator?
După legea română, a explicat Nagâţ, colaboratorii în sens juridic sunt doar cei care au denunţat atitudini sau activităţi anticomuniste.
„Indiferent cât de multe, detaliate sau dezgustătoare ar fi notele informative, dacă în ele nu se regăseşte nimic care să aibă un conţinut explicit politic şi anticomunist, respectând litera legii, nu se poate spune că aceste note aparţin unui colaborator al Securităţii. Prin acest criteriu, legiuitorul a împărţit sursele în două categorii: colaborator în sens juridic, adică denunţătorii atitudinilor anticomuniste, şi toţi ceilalţi care se regăsesc în dosare ca furnizori ai altor tipuri de informaţii. Deşi pare o găselniţă menită să protejeze pe unii, acest criteriu de conţinut exprimă totuşi un standard etic”, a spus Nagâţ.
Pentru a ilustra cele spuse, ea a citit din două dosare de reţea (de colaborator) întocmite la trei decenii distanţă şi aparţinând unor persoane „recrutate după toate regulile meseriei”.
În primul caz, ofiţerul de Securitate raporta despre informator, un redactor, că a fost recrutat pe bază de material compromiţător dintr-o declaraţie dată de un arestat, rezultând că duce activitate contrarevoluţionară.
„Informatorul a fost greşit recrutat, iar la primele contacte cu legătura sa i s-au trasat sarcini generale privind unele elemente din anturaj. În permanenţă, la toate întâlnirile ce i se programau refuza să îndeplinească sarcinile motivând că nu poate face faţă muncii ce i s-a încredinţat. Precizez că la ultima întâlnire, care a avut loc în ziua de 24 aprilie 55, informatorul s-a prezentat cu rufărie de corp cerând organului nostru să fie reţinut, arătând că refuză să îndeplinească sarcinile organului de Securitate”, arăta ofiţerul, precizând că, dată fiind poziţia acestui informator, „s-au luat măsuri de dezinformare treptată în vederea abandonării”.
Nagâţ a explicat că această recrutare s-a transformat într-o urmărire care a durat şapte ani, până în 1962, a constat în supravegherea acasă şi la muncă, avizarea negativă a paşaportului, indiferent de ţara în care urma să plece, interceptarea corespondenţei întregii familii.
În cel de-al doilea caz, la trei decenii distanţă, este vorba despre un responsabil economic de fermă, care a semnat de asemenea un angajament, însă, „încă a de la prima întâlnire a motivat că firea nu-i permite să rezolve astfel de sarcini şi a refuzat să scrie o notă informativă de cunoaştere”. „Fiind întrebat de ce nu a arătat acest lucru de la început, cu ocazia primei discuţii, când şi-a dat acordul printr-un angajament în scris, a răspuns că nu şi-a dat seama, dar ulterior a reflectat mai serios şi a ajuns la concluzia că nu poate face aşa ceva”, se mai arăta în informare.
Nagâţ a mai precizat, pentru a face ca situaţiile prezentate „să fie şi mai greu de etichetat”, că ambele persoane recrutate erau membri de partid. „Avem deci nişte comunişti recrutaţi de Securitate şi care refuză curajos colaborarea cu braţul înarmat al partidului”.
Ea a mai precizat că, deşi, privite din afară, cele două exemple pot părea cazuri-limită, ele nu sunt deloc rare.
„Între semnatarul unui angajament care se eschivează, refuză să scrie, dar are dosar de reţea, şi figurează în evidenţe ca informator, fiindcă a fost recrutat, şi şeful de la partid care scrie zeci de note ticăloase, dar i s-a distrus dosarul şi poate fi deconspirat astăzi doar pe baza corpului delict din dosarele victimelor, eu zic că distanţa e de la cer la pământ. Şi totuşi, după sutele de cazuri care sunt azi pe rolul instanţelor şi puzderia de articole din presa centrală şi locală, dezbaterea pe tema situaţiilor concrete de colaborare nu depăşeşte nivelul unor sentinţe de tipul: n-a avut angajament, deci n-a turnat sau a avut, nu contează că i s-a dat, un nume conspirativ, deci e un turnător”.
De la „a fost în Occident, deci a colaborat”, la „Securitatea nu urmărea pe nimeni degeaba”
În continuare, Nagâţ a enumerat trei dintre cele mai persistente clişee despre relaţia cu Securitatea.
„Toţi cei care au ieşit vreodată în exterior, mai ales în Occident, au colaborat, au semnat la plecare un angajament, că altfel nu li s-ar fi dat paşaportul”, a fost prima idee greşită enunţată.
Nagâţ a explicat că toţi cei care primeau paşaport erau „prelucraţi contrainformativ”, adică instruiţi de ofiţerul de paşapoarte cum trebuie să se comporte după ce ies din ţară: să nu discute cu străinii, să nu denigreze patria şi partidul, să nu spună cum se trăieşte în România. Dosarele de paşapoarte reflectă acest instructaj şi arată că nu era vorba de semnarea unui angajament.
„Recrutarea uşura obţinerea paşaportului, dar nu era o condiţie sine qua non. Este o prostie şi o nedreptate în acelaşi timp să vezi comentarii nesfârşite şi insinuări pe subiectul: Şi ăsta a plecat, îmi amintesc c-a plecat în nu ştiu ce stat occident
al, precis a fost turnător”.
Cel de-al doilea clişeu constă în convingerea că „toţi membrii de partid au colaborat”.
Pe lângă cele două exemple prezentate, arhiva CNSAS conţine mii de exemple de membri de partid care au refuzat sau au reuşit să evite colaborarea, uneori cu costuri personale uriaşe, a arătat Nagâţ.
Ea a mai arătat că nu exista nicio lege care să oblige la semnarea unui angajament şi furnizarea de note informative, chiar dacă în textul standard al angajamentului figura fraza „în caz contrar (adică dacă semnatarul nu îşi respecta angajamentul şi deconspira legătura cu Securitatea), voi suporta rigorile legii”.
Menţionarea unei astfel de legi era „o înşelătorie, în sens cât se poate de juridic”, prin care Securitatea „reuşea să intimideze şi să-şi atingă scopurile”, a mai precizat Nagâţ.
„Nu puteai fi sancţionat legal pentru refuzul colaborării, asta este cert, dar la fel de cert este şi că puteai duce o viaţă mult mai grea decât înainte. Şi mulţi şi-au asumat acest risc”.
Cel de-al treilea clişeu a fost enunţat astfel: „Tocmai pentru că era o instituţie a statului, Securitatea nu urmărea pe nimeni degeaba. Dacă unii au fost arestaţi, încarceraţi sau urmăriţi ani de zile în libertate, înseamnă că făcuseră ei ceva. Şi ca să fie şi mai clar că nu a existat poliţie politică şi nu există poliţie politică, mai adăugăm că toate statele fac asta cu proprii cetăţeni, ba şi cu ai altora. Ia uita-ţi-vă la americani”.
Nagâţ a arătat că ideea că au făcut ce-au făcut pentru a apăra, nu comunismul, ci ţara este cea cu care se apără în prezent foştii ofiţeri în faţa instanţelor de judecată şi că nu a întâlnit decât o singură excepţie, cazul unui ofiţer, care nu s-a apărat şi a recunoscut în faţa Curţii de Apel Bucureşti că săvârşise abuzuri şi încălcase drepturile omului.
În ceea ce priveşte comparaţia cu actualele interceptări, din diferite ţări, Nagâţ a subliniat faptul că, dacă prin acestea se urmăresc anumite lucruri, cum ar fi depistarea reţelelor teroriste, şi sunt făcute în anumite condiiţii, pe o anumită durată de timp, consemnându-se informaţiile utile, Securitatea intercepta orice discuţii libere dintr-o casă, iar în transcrieri nu se omitea nimic.
Ea a mai amintit că o interceptare ilegală a dus în SUA la demisia unui preşedinte, în anii ’70, când în România aşa ceva era inimaginabil.
Totodată, cu menţiunea că acest clişeu i se pare cel mai stupid şi cel mai periculos, ea a mai subliniat că ideea că supravegherea intensivă la scară naţională era legitimă fiindcă se făcea din considerente patriotice, în interes public şi că toate statele procedează la fel „este o idee autodistructivă şi este o toxină pentru o comunitate”.
Despre „românii nu s-au opus comunismului”
„În 25 de ani de ani de postcomunism, percepţia românilor despre ei înşişi nu s-a schimbat deloc. Oricum nu s-a schimbat deloc în bine. Cunoaşterea istoriei recente, inclusiv a episoadelor tragice, nu a făcut loc altor constatări decât cele cu care suntem cu toţii obişnuiţi. Simţul comun şi cărţile de istorie la unison ne-au obişnuit cu aceste formule: românii nu au avut o mişcare de rezistenţă, nu s-au opus comunismului, au vocaţia compromisului, sunt un popor vegetal, sunt o mămăligă, pe care alţii au ajutat-o să explodeze în 1989, nici măcar nu au avut o revoluţie…”, a continuat Nagâţ.
Totuşi, a atras ea atenţia, din cele 3 milioane de dosare din arhiva CNSAS, 1.300.000 sunt dosare informative, adică de urmărire, iar alte 160.000 sunt dosare penale care privesc cauze politice, în timp ce dosarele informatorilor nu reprezintă nici un sfert din arhivă şi mulţi titulari de dosare de colaborare au fost surse doar în statistici.
„Ştim precis că românii n-au fost un popor de dizidenţi sau de anticomunişti. Bun, şi atunci ale cui sunt aceste un milion şi jumătate de dosare de urmărire şi penale instrumentate de poliţia politică? Am să dau un răspuns foarte simplu: cu mici excepţii, sunt dosarele unor anonimi, sunt dosarele unor oameni obişnuiţi capabili de mult curaj sau capabili pur şi simplu de gesturi fireşti într-o lume demenţială, ceea ce, pentru mine, înseamnă acelaşi lucru – mult curaj”, a mai spus Nagâţ.
Pentru „nostalgicii comunismului”, Nagâţ a prezentat exemple de astfel de anonimi.
„1966, Moreni. M.T., profesor de limba română, a fost semnalat de reţeaua informativă că a calomniat şi defăimat organele locale de partid şi de stat din Topliţa. De asemenea, a conceput şi redactat mai multe corespondenţe, în scopul de a le trimite în Franţa, unor persoane cu care s-a cunoscut întâmplător la Sinaia. Scrisorile respective n-au ajuns la destinaţie, ele au fost confiscate datorită conţinutului duşmănos şi injurios la adresa statului nostru socialist, a conducătorilor de partid şi de stat. Astfel, M.T. a afirmat în mod repetat că libertăţile cetăţeneşti din ţările occidentale ar fi mai mari decât cele din ţara noastră. El aducea injurii şi calomnii la adresa organelor locale ale administraţiei de stat, pretinzând că nu s-ar interesa de soarta oamenilor de rând. Fiind anchetat în legătură cu aceste fapte, şi-a recuscut vinovăţia şi a declarat că în această activitate s-a inspirat din emisiunile postului de radio Vocea Americii. Faţă de cele
de mai sus, vă rugăm să comunicaţi mamei obiectivului că fiul a fost avertizat, nu pentru că a cerut locuinţă la fondul de stat, cum a informat-o acesta, ci pentru manifestările duşmănoase. Aveţi grijă să nu se divulge faptul că în cauză sunt dovezi obţinute şi din sursa F (care la vremea respectivă însemna interceptarea corespondenţei)”, a citit Nagâţ.
În 1976, s-a încercat recrutarea profesorului, care a eşuat, nu numai pentru că acesta s-a opus, dar şi pentru că populariza mişcarea Goma, a mai povestit Nagâţ
Dosarul a rămas deschis doi ani cu „măsuri intense de influenţare pozitivă şi supraveghere la locul de muncă”.
Un alt exemplu a fost referitor la o scrisoare trimisă lui Cornel Chiriac la Europa Liberă, de nişte elevi de clasa a X-a, din Brăila, în 1971.
„Dragă Cornele,
Iată că numărul prietenilor Metronomului (emisiune de muzică realizată de Chiriac, n.r.) creşte mereu. Te rugăm să ne socoteşti vechi prieteni, care ascultăm atât emisiunile tale, cât şi alte emisiuni ale postului de radio Bucureşti 4 (adică Europa Liberă). Oare de ce atâţia şi-atâţia români, care au ocazia să plece într-o ţară capitalistă, pleacă fără să se mai uite înapoi. De bine cu siguranţă că nu. Dar cine are curajul să se ridice să strige aceste adevăruri? Cum ai dat puţin din aripi te-au şi înhăţat şi se abat asupra ta cu pumnii şi cu bastoanele sticleţii care încearcă pe aceste căi să te facă să gândeşti ca un comunist. Dar de obicei zicem ca ei şi facem ca noi. Mulţi ar spune că la 16 ani eşti copil. Poate în altă parte, dar la noi în ţară nu-i aşa, Cornele. Acum însă, după vestita dată de 7.7.71, dată ce va rămâne ca o zi de doliu în calendar, viaţa tinerilor din România s-a înrăutăţit şi mai mult (pe 6 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu prezenta, în faţa Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român, „Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”, discurs cunoscut ca „Tezele din iulie”, n.r.). S-au dus bărbile şi pletele tinerilor, s-a dus muzica pop, beat sau progresivă, s-au dus toate, Cornele. Dar câte ceva tot a rămas: cozi la carne şi în general alimentara, să-şi placă să trăieşti. Acum, preferinţele noastre muzicale: pentru tine, Cornele, Led Zeppelin, cu „Imigrant Song”, şi pentru toţi prietenii Metronomului, piesa testament a celui care, cu moartea sa, ne-a lăsat etern neconsolaţi, Jimi Hendrix, cu „Straight Ahead””.
Elevii, de la Liceul Industrial din Brăila, au fost identificaţi, deşi au semnat cu pseudonim, puşi în discuţie publică, exmatriculaţi, avertizaţi la sediul inspectoratului, în prezenţa părinţilor. Totodată, unii au fost recrutaţi cu această ocazie şi puşi să îi urmărească pe ceilalţi din grup. Supravegherea a durat încă trei ani, până au terminat stagiu militar, a povestit Nagâţ.
Un alt caz, din 1975, a fost prezentat din dosarul de urmărire al unui profesor de istorie la Liceul „Panait Istrati” din Brăila, care ar fi avut „manifestări ostile la adresa orânduirii noastre socialiste”.
„Cât a funcţionat ca profesor, la orele de curs, în faţa elevilor şi uneori şi a cadrelor didactice, a făcut afirmaţii prin care a încercat să sădească imagini false în conştiinţa lor, cu privire la unele momente din istoria patriei şi faţă de lecţiile de cultură şi istorie contemporană. Despre aceste lecţii, a afirmat că sunt o povară, plictisesc şi nu au esenţă. În faţa elevilor, a afirmat că nu se poate scrie o istorie a PCR, deoarece ar fi o istorie compromisă şi în neconcordanţă cu adevărul istoric. Din verificările întreprinse, a rezultat că are o concepţie mistică despre lume şi evoluţia socială şi vede în evenimentele istorice efectul unui determinism de natură divină. Datorită acestor convingeri, a refuzat să semneze un jurământ de credinţă faţă de patrie. Aspectele mai sus menţionate fiind documentate, sus-numitul a fost avertizat într-un cadru lărgit, cu participarea tuturor cadrelor didactice din judeţ . Fiind semnalat organului de partid şi inspectoratului şcolar, a fost îndepărtat din învăţământ. În urma măsurilor luate, sus-numitul s-a angajat ca muncitor necalificat la Cooperativa Tehnică Casnica Brăila, Secţia nichelaj, se califică la locul de muncă în meseria de matriţer”.
După patru ani de urmărire, bărbatul a reuşit să fugă în Austria, iar familia din ţară a fost urmărită până în 1989.
Nagâţ a mai citit un memoriu scris în 1987 şi adresat secretarului dintr-o întreprindere din Zalău, de un lăcătuş, grav bolnav, care cerea aprobarea să se trateze în Germania, la fratele său.
„Situaţia mea este din cale afară de grea şi consider că singura şansă de a scăpa este aceea de a urma un tratament medical în străinătate. Faptul că mai vin la fabrică este ca să vă fac să înţelegeţi că situaţia sănătăţii mele nu suferă amânare şi să-mi daţi odată acel aviz pe care vi-l cer de atâta vreme. Cu această ocazie, mai repet, încă o dată, că dreptul de a urma un tratament medical îl are oricine, indiferent în ce ţară de pe glob s-ar găsi. Chiar în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la care şi ţara noastră a aderat, sunt organisme specializate expres destinate pentru ajutoarea celor suferinzi, Crucea Roşi, de exemplu, la care şi România este afiliată. Totodată, principiile conferite de actul final de la Helsinki, pentru care însuşi preşedintele ţării noastre şi-a pus semnătura, alături de alţi conducători ai popoarelor europene, arată, printre altele, că orice om, dacă voieşte, este liber să-şi stabilească domiciliul în orice ţară, oriunde ar considera că ar fi mai bine pentru el şi familia sa. Părerea mea, ca cetăţean loial al ţării, este că locul românilor e în România şi că, oricâtă bunăstare materială s-ar găsi altundeva, aceasta nu satisface sufletul, nu-l mulţumeşte – eşti un străin printre străini, un tolerat al naţiunii. Oare nu-i o dovadă pe cât se poate de elocventă a cinstei mele faptul că de aproximativ nouă ani, de când fratele meu e în Germania, nu am cerut înainte de a mă îmbolnăvi nici măcar o dată să plec la el, deşi puteam face acest lucru? C-o fac acum, o fac pentru că sunt bolnav. Întreprinderea are datoria morală de a mă ajuta ţinând cont de următoarele considerente: eu m-am îmbolnăvit lucrând în fabrică, într-un mediu deosebit de toxic, cu multe noxe, gaze, solvenţi chimici şi lacuri. Cazil meu poate s-ar fi pus alături de cazul celor care, sănătoşi fiind, au plecat în vizită în străinătate şi-au rămas acolo, după ce ţara a cheltuit să-i şcoleze şi pentru a fi utili societăţii. Cu ce sunt eu de vină că ei nu au revenit şi de ce sunt eu obligat să culeg roadele amare ale acestei conjuncturi de evenimente?”.
Nu i s-a dat niciodată aprobarea să plece.
„Sunt exemple banale, oricare dintre colegii mei, cu care lucrez la Direcţia Investigaţii, are pe masă în fiecare zi astfel de dosare. Nu sunt cazuri rarisime, nu sunt excepţii, nu sunt nişte curajoşi anonimi care pot fi număraţi. Sunt foarte mulţi”, a spus Nagâţ.
Dosarele sunt despre toţi românii
Ea a mai arătat că, dacă toate dosarele de urmărire ar fi citite sau dacă sutele de mii de copii eliberate petenţilor în fiecare an „ar funcţiona ca nişte doze homeopatice de vaccin antitotalitar, administrat la scară naţională”, în opinia sa, ideea românilor despre comuism, dar şi ideea românilor despre ei înşişi ar suferi corecţii majore.
„Cred că miile de gesturi de curaj, care au rămas anonime până acum, ar face cât o disidenţă onorabilă, adunate toate, o disidenţă onorabilă în ochii contemporanilor sau ai posterităţii. (…) Avem o poveste autentică în această arhivă, o poveste autentică despre poporul român: curajul, suferinţa nu sunt relative. Lecţia pe care ne-o dă această arhivă şi în special fondul de dosare penale şi de urmărire este o lecţie despre drepturi civile, nu despre ticăloşie”, a mai spus Nagâţ.
Ea a mai menţionat că, alături de alţi colegi de la CNSAS, nu are impresia că la marele public ajung informaţii care să permită nişte observaţii şi clarificări utile pentru comunitate în urma deschiderii arhivei.
„Nu a fost şi nu este un joc politic deconspirarea. Nu pentru asta s-a deschis arhiva. Nu pentru a umple prima pagină a tabloidelor, nu pentru a umple blogurile cu inepţii. Ea s-a deschis în primul rând pentru victime şi, după cum am arătat, victimele nu au carnet de partid sau au şi carnet de partid mai exact”, a mai spus Nagâţ, subliniind că arhiva nu cuprinde doar o parte restrânsă a societăţii, formată din foşti deţinuţi politici, legionari sau alte persoane dubioase, ci este despre toţi românii, oameni obişnuiţi, membri de partid, oameni care n-au avut niciodată preocupări ideologice.
În ceea ce-i priveşte pe cei care merg la CNSAS să-şi consulte propriul dosar, Nagâţ a spus că nădăjduieşte că sutele de mii de copii după documente care le sunt eliberate acestora în fiecare an sunt citite şi de alţii.
„În faţa acestui asalt al vulgarizării, al deturnării, al maculării cu orice preţ, ar trebui să existe o reacţie individuală care este cea mai sigură şi cea mai binevenită, reacţia celor care au acasă documente, care ştiu din familie că există dosare, care pot să discute pe marginea lor după ce le duc acasă, le arată copiilor, le arată nepoţilor, o reacţie care să însemne exersarea acelui simţ critic şi acelui bun simţ care există în fiecare raţiune. (…) Dacă lecţiile acestei arhive nu sunt în manuale, cum ar fi fost normal să fie după 13 ani de la înfiinţarea instituţiei, dacă nu sunt în programele şcolare, (sper că) sunt măcar în casele oamenilor”, a mai spus Nagâţ.
Până la sfârşitul anului trecut, CNSAS a cerut Curţii de Apel să constate calitatea de ofiţer sau colaborator al Securităţii pentru 2.149 de persoane prin acţiuni individuale, potrivit Legii 293/2008.
Dintre acestea, 1.174 de acţiuni privesc foşti ofiţeri, verificaţi majoritatea de CNSAS la cererea victimelor.
Tot până la sfârşitul anului trecut, mai mult de 12.000 de petenţi au avut acces la dosarele lor sau ale rudelor de până la gradul IV şi au luat peste 1,5 milioane de copii după documentele din dosare.
Pe lângă petenţi, la sala de lectură de la CNSAS au mai fost până acum şi peste 1.000 de cercetători acreditaţi.
Arhiva CNSAS, care se află la Popeşti-Leordeni, cuprinde 24 de kilometri de rafturi şi este, ca mărime, a treia de acest fel din Europa Centrală şi de Est, după cele din Germania şi Polonia.
Sursa: mediafax.ro
