Azi am văzut un om în toată firea prăbuşit din cauza presiunii fiscale. E un om de afaceri din Iaşi cu aproximativ 200 de angajaţi, iar biznisul are o vechime de peste 15 ani, el fiind deja la a doua generaţie de antreprenoriat. Avea dinţii încleştaţi şi câteva lacrimi, pe care le-a strâns cât a putut între pleoape, i-au umezit ochii. Era în stare de şoc, şi-a aruncat bricheta în perete de disperare. „Cum dracu’, vii tu, statul român, şi impozitezi muncă cu 80%, la angajat şi angajator, mai vii şi mai bagi un 16% pe profit şi încă 16% pe dividende şi apoi îi bagi în fundul lui Rușanu, care ia 60.000 de euro pe lună?!”, a răcnit el, sufocându-se.
Omul ăsta de afaceri e un chisat. Are toate salariile declarate la valoarea reală şi toate veniturile înregistrate legal. Azi l-au sunat de la Fisc şi i-au spus că are două luni întârziere la impozite şi că în 72 de ore îi blochează conturile, iar el peste două zile are de plătit salariile. Când contabila-șefă îţi intră în birou şi-ţi prezintă dezastrul, te faci mic, ţi se pune o gheară-n gât şi apare un sentiment cumplit: frică. „Ştii ce de căcat e să pun mâna pe telefon, în fiecare lună, cam pe 24, şi să încep să sun: ai să-mi dai 500 de lei, hai, pune-i în bancă; altul – hai, dă-mi mia aia de lei, nu mă mai amâna?”. La 1.500 de lei net, firma mai plăteşte 1.271 de lei, costul muncii aproape se dublează. „Sunt imun la politică, nu mă interesează, dar prima oară când mi s-a urcat sângele în cap a fost acum două săptămâni, când am văzut la televizor salariile de la ASF. Supravegherea asigurărilor faceţi voi acolo?!”, urlă el cu ochii scoşi din orbite. „Eu nu duc acasă într-un an 60.000 de euro, iar Rușanu ia şaizeci de mii într-o lună, păi de asta-mi pui mie cuţitul la gât?”, bombăne el şi mă preling pe lângă uşă ca o umbră, aruncându-i un singur sfat: „Ieşi din economia reală, vinde tot, nu mai declara salarii, afacerile sunt mici în România ca să-ţi permiţi impozitele alea, limitează-te la 1-2 licitaţii pe an cu statul, subcontractezi şi ai fugit”.
De ce plâng oamenii ăştia, aparent bogaţi?, v-aţi spune, e patetic. Sâmbătă băusem o cafea cu o prietenă care are 10 angajaţi. Afacerea ei este sezonieră şi vara mai angajează încă 10 oameni. O altă tipă stătea la masă şi femeia de afaceri povestea cum a avut vânzări record în decembrie, dar că firma i s-a dezechilibrat după ce Fiscul i-a cerut 50.000 de lei. „Am făcut contestaţie, am zis c-au greşit, au negat, am plătit tot, sunt în urmă cu chiria, cu salariile, nu ştiu dacă mai rezist”. Îi tremura ţigara din mână de furie. Nu-şi ia ţoale, conduce un Sandero, atât şi-a permis în trei ani de muncă, şi plăteşte facturi, salarii şi impozite la infinit, fără un ţel, fără o concluzie. „Vii tu, Ponta, şi spui că mai măreşti o dată salariul minim de la 1 iunie? Păi, o faci pe spatele meu? Pe mine m-ai întrebat? Eu plătesc ca tu să aduni voturi?”, răbufnise femeia, a cărei singură realizare în 3 ani de muncă neîntreruptă este că are permanent în portofel o sută-două de lei. „Cu atât m-am ales.”
Cultul muncii trebuie încurajat şi protejat printr-un răspuns sobru şi responsabil din partea actului guvernamental. Un bărbat de stat n-ar trebui să tolereze miştocăreala şi corupţia din respect faţă de cei care îşi rup spatele plătind impozite. Şi o fac pentru că respectă statul şi ideea de normalitate. Cum e să furi până şi ăia 200.000 de euro destinaţi IMM-urilor prin programul Minimis, cum s-a întâmplat astă vară, şi la care, apropo, se calificase fratele lui Cristi Adomniței?
Miercuri, vom dezvălui în 7EST cum neamurile unor înalţi funcţionari publici câştiga sute de mii de lei pe an din achiziţii directe. În România, această practică a devenit legală. E legal să câştigi lucrări de 250.000 de lei pe firmă soacrei sau a cumătrului, înfiinţate cu două luni înainte. Nu e ciubucareala, e viaţa de huzur. Cu 50.000 de euro îţi schimbi maşina la doi ani, mănânci în oraş şi faci 4 vacanţe pe an în străinătate. Anul viitor mai iei 50.000 de euro şi tot aşa… Nu descoperim nimic nou, o facem însă din respect pentru cei care plătesc impozite şi ţin România în spate.
România e o afacere pentru 100.000 de oameni – politicieni, aliaţi şi neamurile lor. Pentru restul nu mai sunt bani.
