Ambasadorul Republicii Moldova în SUA: “Republica Moldova se află în pericol!”

Se observă foarte multe asemănări între ceea ce se întâmplă acum în Crimeea şi scenariul separatist din regiunea transnistreană din 1992. Cât de mare credeţi că este pericolul ca să ne pomenim cu un nou conflict îngheţat în Crimeea?

În primul rând, ar trebui să definim exact ceea ce se întâmplă în Crimeea. Are loc o invazie militară şi ocuparea cu forţa a unei regiuni dintr-un stat suveran, Ucraina. Aceste acţiuni reprezintă o violare flagrantă a dreptului internaţional, a principiilor Actului Final de la Helsinki, a Memorandumului de la Budapesta (1994), a Tratatului de prietenie dintre Ucraina şi Federaţia Rusă (1997) şi a Cartei ONU. Există o unanimitate absolută pe plan internaţional în condamnarea intervenţiei Rusiei şi nimic din ceea ce ar fi servit drept pretext ocupării brutale a Peninsulei Crimeea nu justifică acest gest cinic şi aberant.

În al doilea rând, dacă doriţi să ne oprim asupra similitudinilor între cele două ”separatisme” – Crimeea din 2014 şi Transnistria din 1992 – ar trebui să analizăm ”narativul” ocupaţiei propriu-zise. Ar trebui să notăm astfel că preşedintele Putin afirmă că ”forţele ruse se află în Crimeea pentru a proteja bunurile militare ruseşti” şi că ”grupurile de autoapărare şi nu forţele ruse au luat cu asalt clădirile administrative din Simferopol, Sevastopol şi numeroasele facilităţi militare ale Ucrainei din peninsulă”. Faptul că aşa zisele ”unităţi de autoapărare” poartă haine de camuflaj fără jetoane de identificare, dar vorbesc în numele Rusiei, conduc vehicule militare ruseşti de asalt, sunt înzestrate cu cele mai noi arme şi se lasă coordonate de colonei ai serviciilor federale de securitate, contrazic tezele Moscovei. Mie personal, însă, aceste teze îmi aduc aminte de ”străduinţele” colonelului Yuri Selivanov, şeful unei unităţi de contra-informare a Districtului Militar Odesa, care era responsabil în perioada 1991-1992 exact de propaganda (”narativul”) care justifica ocupaţia raioanelor de est ale Republicii Moldova. Şi în Transnistria, preşedintele Elţin a ordonat preluarea controlului asupra Armatei a 14-a, care se afla pe teritoriul Republicii Moldova, şi asupra căror muniţii şi arme, autorităţile Republicii Moldova ar fi avut drepturi patrimoniale, ca urmare a acordului de succesiune după destrămarea URSS, iar ulterior această armată, botezată peste noapte ”OGRV” (Grupul Limitat de Armată Rusă), a lunecat, în mod uşor de prezis, spre un ”târg” cu structurile de forţă din Transnistria şi pe care le-a aprovizionat cu cantităţi importante de arme şi muniţie, blindate, tancuri şi chiar avioane de luptă. Nici pentru o clipă, conducerea Armatei a 14-a nu şi-a pus problema legalităţii înarmării acestor ”grupuri de autoapărare” transnistrene, amestecate cu diverşi mercenari, cazaci sau militari trecuţi în mod suspect în rezervă, din trupele regulate ale Federaţiei Ruse. Se pare că ocuparea militară a Crimeii are loc după aceleaşi manuale de acum două decenii, ceea ce justifică pe deplin terminul de ”transnistrizare”.

Încă de pe atunci, marginalizarea elementelor moderate şi amplificarea vocii „vulturilor din contraspionajul militar” a jucat rolul de ”trăgaci” la escaladarea situaţiei în regiune, ceea ce a condus la întărirea dispoziţiilor pro-secesiune şi stoparea negocierilor politice în 1992. În ambele cazuri, agenţii securităţii ruse (KGB-FSB) au format nucleul dur de rezistenţă a secesionismului implantat în corpul unei populaţii relativ paşnice, ceea ce a blocat evoluţia negocierilor şi a îngheţat conflictul acolo unde se găseşte în acest moment. Preşedintele Putin afirmă că acţiunile Rusiei se conduc de prevederile Tratatului de prietenie din 1997 între Federaţia Rusă şi Ucraina. De fapt, Tratatul cere Rusiei să respecte integritatea teritorială a celeilalte părţi, iar invazia militară este o violare clară a suveranităţii şi integrităţii teritoriale. Şi Tratatul politic între Republica Moldova şi Federaţia Rusă (semnat la 19 noiembrie 2001) stabileşte respectarea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova ca fundament juridic al relaţiilor moldo-ruse, ceea ce ar fi trebuit să întărească abordările comune, inclusiv în ceea ce priveşte reglementarea conflictului transnistrean, exclusiv în baza respectării principiilor constituţionale ale Republicii Moldova, egalităţii şi încrederii între părţi.

Putem afirma cu tărie că discursurile agresive ale unor oficiali ruşi, ca Dmitri Rogozin, vizitele regulate ale unor deputaţi ruşi din partidele naţionaliste care susţin proiectul secesionist al Tiraspolului şi blochează procesul politic de reglementare, îngheţarea procesului de retragere a muniţiilor şi militarilor ruşi din regiune, nemaivorbind de asistenţa militară, economică şi informaţională a regimului secesionist, nu respectă spiritul şi prevederile Tratatului Politic, prelungit la 22 noiembrie 2011 pentru alţi 10 ani. În sfârşit, preşedintele Putin spune că reacţionează la o ”criză umanitară” şi că zeci de mii de persoane s-au evacuat în ultima săptămână din Ucraina pe motiv de represalii politice. De fapt, nu există nici o probă că ruşii ”sunt persecutaţi”, că există ”manifestări dure de anti-semitism” la Kiev. Observăm că preşedintele interimar al Ucrainei refuză să promulge legi discutabile care se referă la statutul limbilor regionale, şi aceasta vorbeşte că în cadrul procesului politic pot fi găsite toate soluţiile adecvate păstrării calmului şi unităţii naţionale în Ucraina. Voi observa însă că teza ”persecuţiilor” din partea naţionaliştilor a fost exploatată în cel mai ruşinos mod, anume în Transnistria, iar provocările care au urmat, sutele şi miile de mercenari cazaci şi militari ruşi care-au năvălit pe teritoriul Republicii Moldova, au adus violenţă şi dispoziţii marginale, care au alimentat aşa-zisa statalitate transnistreană. Mulţi dintre noi trăiesc astăzi un ”deja vu”, şi combatanţii, şi populaţia civilă din zonele de contact cu regimul secesionist, şi militarii în termen, şi societatea civilă, iar pericolul escaladării unui război civil în Ucraina este, din păcate, extrem de mare.

Militari şi tehnică de luptă fără semne distincte vin în Ucraina şi ocupă aeroporturi, baze militare, îşi subordonează administraţiile locale… E ca în filmele despre terorişti. Vedem declaraţii foarte dure ale oficialilor ruşi. Ce putea determina Kremlinul să încalce acordurile internaţionale şi să meargă, parcă, împotriva întregii lumi?

Aparent, Rusia este deosebit de nemulţumită de faptul că planul său de ”tranzacţionare” a Ucrainei printr-un ajutor financiar oferit ex-preşedintelui Viktor Ianukovici, în schimbul ne-semnării Acordului de Asociere cu UE, nu mai este posibil. Moscova nu recunoaşte legalitatea noului Cabinet de Miniştri, iar pentru a da greutate demersului său a decis să rupă relaţiile politice şi diplomatice cu Ucraina. Ministrul Lavrov a refuzat să participe la conferinţe mediate de UE şi SUA, la care era invitat şi omologul său Deşiţa, în timp ce propaganda anti-ucraineană în Rusia a ajuns la turaţii apocaliptice. Să fim clari, Guvernul de la Kiev este perfect legal. A fost votat cu 371 voturi (82% din deputaţii poporului), iar decizia de a asigura printr-un guvern de tranziţie perioada de până la viitoarele alegeri din 25 mai sugerează că elitele ucrainene sunt responsabile, acţionează în cadrul legii. Şi, din contră – planul de invadare militară a Crimeii, promisiunea de a ocupa toată Ucraina ca răzbunare la eşecul poziţiilor mult mai avantajoase deţinute de Rusia anterior, afişează o stare de isterie greu de stăpânit. Dând pe faţă frustrările imense pe care le simte faţă de puterea de la Kiev, Rusia devine şi mai vulnerabilă, de parcă ar invita special viitoare proteste şi mişcări de răspuns. Este uşor de prezis că asemenea stil de comunicare a propriilor intenţii va conduce la o adâncire a izolării sale internaţionale. Revizionismul nedisimulat al istoriei şi frontierelor internaţionale poate juca glume neaşteptate cu statul rus, dacă personaje exotice ca Dmitri Rogozin şi alţi ”cavaleri ai spadei şi eşarfei” vor continua să manifeste lipsă de respect faţă de Ucraina, Georgia şi Republica Moldova. Se pare că Rusia vrea cu tot dinadinsul să dramatizeze situaţia sa geopolitică din motive banale de politicianism local, ignorând riscurile uriaşe la care se supune pe plan global, iar de aici până la un nou Trianon ori Potsdam nu este decât o aruncătură de băţ. În acest moment, toată lumea are nevoie de calm, de fermitate şi de consultări internaţionale credibile. Militarii ruşi trebuie să revină în cazărmi, aşa-zisele ”grupuri de autoapărare” trebuie să depună armele şi muniţiile de unde le-au luat, iar administraţia statului ucrainean să revină la controlul integral al regiunii ocupate la această oră, fiind asistată de organizaţiile internaţionale (OSCE, ODIHR, Comisariatul pentru minorităţi naţionale de la Haga, ONU) până la normalizarea situaţiei.

Ieşirea Ucrainei din CSI ar fi o replică potrivită la intervenţia armată a Rusiei în Crimeea?

Nu ştiu dacă aceasta ar schimba foarte mult lucrurile pe teren sau ar bloca realizarea celor mai negre scenarii care s-au făcut în raport cu Ucraina. Vedeţi că nici ieşirea Georgiei din CSI, ca urmare a invaziei militare ruseşti din 2008, nu a schimbat raportul de forţe. Invazia militară lansată de Rusia în Crimeea se ţine pe moralul unor trupe de ocupaţie, pe militari ruşi în termen, înarmaţi cu armament modern de luptă, şi pe vaste reţele de paramilitari din aşa-zisele armate private (”Blackwaters”). Mă tem că aceste planuri nu sunt rezultatul unor improvizări de moment, iar jocul la ”dublarea mizei” ne-a pus în faţa celei mai acute crize de securitate din istoria postbelică a Europei moderne. După intensitatea sa, această intervenţie militară din Crimeea poate fi comparată doar cu ”criza rachetelor din Cuba”, din octombrie 1962. Sunt convins însă că după asemenea cutremure toate proiectele integraţioniste sub pavilionul Rusiei nu mai au nici o credibilitate, inclusiv – în ceea ce priveşte UEA, Uniunea vamală sau CSI.

SUA au anunţat foarte clar că sunt de partea Ucrainei în acest conflict. Unii oficiali americani nu au exclus chiar posibilitatea ca NATO să acorde ajutor Ucrainei în caz de necesitate. Cum se poate întâmpla asta la modul practic, dacă Ucraina nu e membră a NATO?

Este absolut natural ca SUA, UE şi statele care au un cuvânt decisiv de spus în Alianţa Nord-Atlantică să fie neliniştite de consecinţele atacului armat al Rusiei contra Ucrainei. Nu există nici un dubiu că dacă Rusia rămâne nepedepsită după ce a atacat militar o naţiune cu o populaţie de 46 de milioane de locuitori şi nu va plăti preţul corect pentru acest act sfidător de violare a spaţiului constituţional al Ucrainei, va avea de suferit întregul sistem continental de securitate şi garanţii. După cum afirma Morgenthau, în condiţiile de criză ”puterea se raportează la autoritate ca şi bancnota la valoarea garantată de stat prin cursul de schimb”. Nimeni nu-şi poate permite să ignore gravitatea actului comis în acest moment în Crimeea. După cum cunoaşteţi, SUA şi UE au anunţat deja primul val de sancţiuni şi restricţii pentru Rusia. Ca să înţelegem despre ce-i vorba, mă voi referi în acest context la Ordinul Executiv, semnat de preşedintele Obama la 7 martie, a.c., care stabileşte mai multe tipuri de restricţii: suspendarea vizelor, îngheţarea unor conturi şi proprietăţi, precum şi blocarea unor active deţinute de persoane ”care au impus autoritate guvernamentală în Crimeea fără autorizarea Guvernului din Ucraina, astfel subminând procesul democratic şi instituţiile din Ucraina; care au ameninţat astfel pacea, securitatea, stabilitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială, contribuind la uzurparea de proprietăţi, ceea ce se califică ca o ameninţare extraordinară şi neordinară la securitatea naţională şi politica externă a SUA”.

Celor care vor spune că aceste ameninţări nu vor avea impact, atunci când Rusia îşi împinge în faţă flota şi trupele terestre, le voi reaminti că, săptămâna trecută, RTSI (indexul valorilor de piaţă din Rusia) a căzut cu 12%, înghiţind astfel aproximativ 60 miliarde de dolari într-o singură zi în care cea mai mare bursă de valori din Rusia s-a prăbuşit, doar la auzul invadării militare a Ucrainei. Mai mult, nu doar RTSI are de suferit în acest moment din cauza nesăbuinţei conducerii de la Moscova – cea mai grea lovitură poate fi dată celei mai importante companii de stat din Rusia, „Gazprom”, valorile căreia sunt expuse la Bursa de Valori de la Londra, cu vânzări la Berlin şi New York, având numeroşi acţionari cu origini americane (J.P.Morgan Securities, NY Mellon). Spre deosbire de Rusia de astăzi, URSS era opac la orice s-ar fi întâmplat la bursele ”capitaliste” din acea epocă, fiind imună la fluctuaţia schimbului valutar şi protejat de ”un cocon ideologic” faţă de orice infuzii externe de capital. Autoizolarea alimenta subdezvoltarea internă, dar totodată oferea cel puţin iluzia unei auto-suficienţe (doar 4% din PIB al URSS era influenţat de schimburi comerciale externe), care nu mai există astăzi. Rusia este puternic integrată în sistemul financiar global.

Vorbind de NATO (din care nu face parte Ucraina), putem anticipa o serioasă şi radicală schimbare a formatului de cooperare cu Rusia, care va sista orice contacte regulate între NATO şi Rusia (de liniştire reciprocă), concomitent cu sporirea prezenţei NATO în ţările limitrofe Rusiei, în limitele obligaţiilor faţă de aceste ţări (spaţiul Baltic, dar şi Europa Centrală şi de Est). Ucraina este un stat nealiniat (vneblokovai) şi totodată un partener credibil al NATO, iar nevoia de se
curitate naţională ar putea impune dialogului bilateral o intensificare fără precedent pe parcursul lui 2014.

Credeţi că Republica Moldova este în pericol acum?

Atât timp cât pe teritoriul naţional al ţării mai rămâne chiar şi un singur soldat străin fără autorizarea expresă a organelor constituţionale, da, Republica Moldova, se află în pericol. Documentele fundamentale adoptate pe domeniul securităţii şi apărării definesc clar prezenţa militară rusă, paramilitarii transnistreni drept surse de pericol activ. Cei care au invadat militar Crimeea îşi doresc cu certitudine o extindere rapidă a controlului asupra platoului continental al Ucrainei, în particular regiunile Doneţk, Harkov, Lugansk, Nicolaev, Odesa, pe linia aşa ziselor fracturi lingvistice ori a unor ”loialităţi ambivalente”.

Deloc întâmplător, există motive rezonabile să credem că şi Transnistria este ataşată unor scenarii care s-au făcut (ori se fac!) şi faţă de care trebuie să fim pregătiţi. Sunt convins că există forţe ostile care ar dori ca Tiraspolul să joace un rol mai activ în aceste planuri, plătindu-şi cu alte cuvinte datoriile faţă de bugetul federal al Rusiei – fie ca resursă de ”militanţi activi” pentru operaţii de stradă (proteste), fie ca furnizor de arme din depozitele controlate de Tiraspol, fie în alte feluri, despre care încă nu ştim cu certitudine. Întărirea controlului de frontieră din partea Serviciului de Grăniceri al Ucrainei este o dovadă clară că există presiuni asupra regimului separatist să joace un anumit rol şi tentaţia (ori răsplata) e mare.

Se observă tentative noi de separatism la sudul Moldovei. La Chişinău, anumite forţe politice pro-ruse agită vehement nişte lozinci anti-europene menite să antagonizeze societatea, vedem tentative de corupere a deputaţilor cu scopul creării unei noi majorităţi parlamentare… Va rezista oare Moldova, cu guvernarea ei pro-europeană, până la semnarea şi ratificarea Acordului de Asociere cu UE?

Va trebui să reziste. Republica Moldova are suficiente pârghii legale şi fizice prin care poate şi este obligată să reacţioneze la orice ameninţări la adresa securităţii naţionale. În plus, Republica Moldova are parteneri activi – care pot înţelege şi ajuta la nivelul cuvenit eforturile de consolidare a statalităţii, în serviciul cetăţenilor şi dezvoltării democratice, după model european. UE recunoaşte Republica Moldova în calitate de partener strategic al său, ca urmare a rolului activ în cadrul Parteneriatului Estic. Recent, la Washington DC, premierul Iurie Leancă şi Secretarul de Stat John Kerry au lansat un Dialog Strategic SUA-Republica Moldova, din care ambele părţi vor avea numai de câştigat. Scopul acestor parteneriate este de a întări viabilitatea, competenţa şi predictibilitatea ţării noastre, nu doar în raport cu pericole de ordin extern. Corupţia este o mare sursă de ameninţare la adresa statului, iar eficienţa combaterii acestui fenomen trebuie să fie demonstrată prin fapte reale. Republica Moldova este datoare să fie solidară cu Ucraina, să păstreze strategic ritmul de integrare politică şi economică cu UE şi să fie capabilă să-şi asume obligaţii mai mari faţă de propriii cetăţeni şi pe planul interacţiunilor cu partenerii săi occidentali.

Premierul moldovean Iurie Leancă a spus că “focarul din Crimeea doar va spori colaborarea moldo-ucraineană”. Credeţi că autorităţile de la Kiev vor fi mai receptive de acum încolo faţă de necesitatea lichidării conflictului mocnind de la Nistru?

Corect. Vecinii trebuie să poată colabora la bine şi la greu, pentru că au mai mult în comun decât i-ar separa diferenţele. Împreună, Ucraina şi Republica Moldova trebuie să acţioneze şi să gândească în termenii unui parteneriat strategic, construit pe colaborări sectoriale: comerţ, investiţii, păstrarea moştenirii culturale comune, dar şi pe sectoare sensibile – securitate, inclusiv în ceea ce priveşte sursele care alimentează regimul separatist. Sunt încrezător că Ucraina va rezista invaziei militare, iar după ce intervenţia militară se va îngloda definitiv, statul ucrainean va fi cu totul diferit. Elitele de la Kiev vorbesc despre apropierea de UE ca o ”reparaţie istorică”, dar, ca să ajungă unde îşi propune, Ucraina va trebui să demonstreze perseverenţă, generozitate şi valori europene; doar în acest mod Ucraina poate fi credibilă şi pentru vecinii săi.

La ce-i foloseşte Moldovei statutul de neutralitate proclamat prin Constituţie, dacă oricum găzduieşte pe teritoriul său o armată străină, a Rusiei? Cum să-şi asigure Moldova securitatea?

Cred că expresia ”găzduieşte o armată străină” nu este întrutotul adecvată, dar sunt de acord că lipsa de progres în procesul de retragere deplină a muniţiilor şi militarilor ruşi (conform obligaţiilor Rusiei recurente Declaraţiei Finale OSCE de la Istanbul din 1999) a stagnat şi se cer eforturi sporite pentru a elimina acest focar de insecuritate. De fapt, prezenţa militară străină se manifestă pe mai multe nivele: trupele care formal păzesc depozitele de muniţii de la Cobasna, militarii care completează Misiunea tripartită de pacificatori (PKO) şi militarii ruşi care îşi continuă serviciul militar în structurile de apărare transnistrene ilegale. După cum bine ştiţi, autorii Constituţiei Republicii Moldova din 1994 au prevăzut statutul de neutralitate tocmai pentru a crea un instrument legal de a respinge prezenţa trupelor militare ruseşti pe teritoriul naţional. Moscova susţine că statutul legal al militarilor săi este prevăzut de Acordul moldo-rus de încetare a focului din 21 iulie, 1992, dar şi Acordurile privind statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova (21 octombrie 1994), dar acest lucru este neadevărat. Primul Acord se referă în special la încetarea focului şi trasarea zonei demilitarizate, crearea unei misiuni de pacificatori, iar al doilea Acord nu a fost ratificat de Parlamentul Republicii Moldova şi nu are putere juridică. Există multe motive pentru care militarii ruşi nu mai sunt doriţi în Republica Moldova, iar misiunea de pacificare lansată în 1992 şi-a consumat mandatul. Pacificatori care ucid civili pe poduri blocate pentru circulaţie sunt absurzi. Pacificatori care devin parte la conflict pentru că asta este convenabil politic sunt inutili. Din păcate, trecerea de la o etapă ”fierbinte” de confruntare la o etapă civilă de negocieri post-conflict nu a modificat natura şi comportamentul pacificatorilor ruşi, care rămân exclusiv militari, total neconformi standardelor internaţionale în materie de misiuni pacificatoare şi puternic influenţaţi de preferinţe politice şi lingvistice. Articolul 8 din Acordul de încetare a focului stabileşte că ”acţiunea lui poate fi suspendată prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante îl denunţă”, care ar implica însă şi încetarea Comisiei de control şi a contingentelor. La nivel diplomatic, Republica Moldova a contestat în numeroase rânduri caracterul anacronic al acestui tip de ”pacificare”, militând pentru o Operaţie C
ivilă de Pacificare, sub egida unei organizaţii internaţionale respectate. Suntem conştienţi de faptul că procesul de reglementare a conflictului transnistrean stagnează şi din cauza acestor militari ruşi, care influenţează negativ motivaţia transnistrenilor de a purta (mai bine zis – de a nu purta!) discuţii serioase asupra statutului regiunii, ca parte indivizibilă a Republicii Moldova.