De ce Piţigoi a adus la Iaşi Lear Corporation în timp ce noi ne batem ca chiorii

0
317

Nu ştiu ce furii o să declanşeze apropierea PNL de PDL, la Iaşi, dar, sincer, sunt sceptic. Mulţi cred că preşedintele PNL Iaşi, Cristian Adomniţei, va adopta o linie foarte critică la adresa lui Gheorghe Nichita şi a PSD, urmând a forţa o nouă schimbare a majorităţilor, atât în Consiliul Municipal, cât şi în cel Judeţean, un fel de rocada mare, după ce am văzut rocada mică. Pe hârtie orice este posibil, nu vă obosesc cu prea multe calcule. La nivel local, PPDD s-a dizolvat practic în PSD şi e complicat să faci speculaţii, pentru că, vă asigur, vă vor da dureri de cap fără niciun folos, genul acesta de interpretări fiind apanajul analiştilor captivi, obsedaţi de jocul politic. Cred mai degrabă că vom asista la un blocaj instituţional, la un conflict îngheţat care nu se va tranşa decât după alegerile prezidenţiale din decembrie. Deci un pretext bun pentru încă un an ratat.

 

PNL are în continuare oameni la conducerea unor instituţii importante şi nu vrea să le piardă. Ce ipocrizie mai mare decât cedarea la acest şantaj al PSD mi-aţi putea menţiona? Dacă şeful Vămilor din Moldova, şeful plăţilor din agricultură şi al dezvoltării rurale şi şeful Casei Judeţene de Sănătate, ca să dau doar trei exemple, nu-şi depun mâine dimineaţă demisia, înseamnă că n-avem ce analiza. Un singur spital condus de liberali consumă 10-15 milioane de euro pe an, deci un răgaz de 8 luni e mană cerească, dacă nu pentru privilegiul de a fi ordonator de credite, măcar pentru salariul de 1.500 de euro. Aşa gândesc toţi cei care s-au apucat de politică, au investit, au cotizat unde şi cât li s-a cerut, iar întoarcerea la popor îi sperie şi îi dezgustă. Ce satisfacţie am avea noi, o neînsemnată masă de câteva sute de mii de contribuabili, cât timp salvele aruncate vor fi în lozinci şi invective, fără o zdruncinare din temelii a sistemului? Diferenţa dintre ce a fost USL şi ce este acum „USD versus PNL” ţine strict de bucătăria internă a colectării de fonduri, regula fiind aceeaşi: „Toţi banii rămân la noi, dar acum ni-i strângem fiecare separat”. Cât timp PNL rămâne abonat la Buget, nu vă mai faceţi atâtea griji: banii noştri sunt pe aceleaşi mâini bune.

 

Declarativ stăm bine, avem parte de vânzoleală pe scena acestui teatru de păpuşi. Cristi Stanciu şi Mihai Chirica îl vor dinamita săptămânal pe Cristian Adomniţei, iar numeroşii reprezentanţi ai Dreptei vor avea grijă să nu adormim la spectacol, încurajându-se între ei: „Să vedeţi ce le facem după europarlamentare!”. De acord cu reaşezarea taberelor, cu izgonirea unora sau altora din raiul bugetar, cu racolarea primarilor şi cu scurgerile de dosare pe canalele media, dar cu o mică menţiune: toţi vor lăsa un pic uşa crăpată pentru o posibilă negociere pentru ce va urma din 2015, toate combinaţiile, luate câte doi, fiind posibile. Conflictul nu va atinge paroxismul, pentru că nu se bat două sisteme de gândire politică, ci doar nişte nume care vor să înlocuiască alte nume. Şi, dacă e posibil ca mulţimile să se intersecteze, cu atât mai bine. Perpetuarea ciclurilor identice în fond, diferite în formă, explică eşuarea tuturor reformelor fundamentale la nivel instituţional.

 

Vreo şase luni, 7EST a tot scris despre devalizarea sistematică de la Direcţia Regională a Drumurilor Naţionale. Instituţia era o fantomă în Iaşi până anul trecut, când 7EST a tras de firul acestui ghem încâlcit, ajungând la miezul lucrurilor: sunt 3-4 milioane de euro anual împărţite de câteva familii. O parte din bani ajung, pentru protecţie, la superiorii ierarhici, numiţi politic, pentru că aşa funcţionează, în realitatea frustă, companiile publice din România. Dar 10 ani această instituţie n-a existat în agenda publică din Iaşi, pentru că nimeni n-a aruncat un ochi peste poarta înaltă de la sediul din Copou.

 

Între timp, se fac şi se desfac alianţe, aproape toţi fiind la un moment dat prieteni la cataramă şi duşmani, învârtindu-se în cerc şi ameţindu-ne pe noi, cei care, cu mândrie, tragem aer în piept şi spunem că facem “presă partizană”. Dacă susţii cauza devii chiar admirat, ca un exemplar de rasă. Se consumă energii uriaşe tocând mutările politicienilor, sucindu-le pe toate părţile, înfierându-le declaraţiile, imprudenţele, chicotind satisfăcuţi când au punctat la partea artistică. E un carusel care ne prinde ca o maşină a timpului: când se opreşte dăm cu ochii de aceiaşi politicieni, dar suntem cu 10 ani mai bătrâni. Viteza timpului pierdut, pe care nu o percepem, este imensă şi aşa se explică progresul lent al Iaşului, măsurat în decade. Nu cred să existe o situaţie mai clară în care o comunitate, incluzând avanposturile societăţii civile şi a presei profesioniste, nu îşi cunoaşte interesul.

 

Avantajul formidabil al presei locale, faţă de cea naţională, este apropierea de factorul decizional, perspectiva este mult mai clară, totul se întâmplă lângă noi. Proximitatea potenţează mult efectul reacţiei, producând schimbări majore la scară mică. O lecţie pe care Iaşul a uitat-o.

 

Fac analogia cu izbucnirea scandalului DADJ din 1998, o devalizare colectivă sub aripile moi ale conducerii judeţene. În Iaşi erau atunci cam tot atâtea ziare, televiziuni mai puţin. Presa s-a unit atunci şi reacţia a fost formidabilă. Tăvălugul a măturat toată conducerea Consiliului Judeţean, rapoartele de audit s-au întocmit vreo doi ani, iar ultimele rămăşiţe ale contractelor ilegale mai ieşeau la iveală chiar şi după 2000. Nu conta dimensiunea financiară, ci o demarcare a onestităţii pe care toată comunitatea a trasat-o cu o linie groasă. Nimeni nu mai avea voie să treacă peste acea limită.

 

Astăzi, nu cazul DRDP, pomenit la început, este ţinta, ci dezorientarea în care ne aflăm. Nu decojim instituţiile de culoarea politică, privindu-le în măruntaie, aşa cum sunt dintotdeauna, şi astfel să ne descătuşăm. Nu analizăm mecanismele, nu intrăm cu lupa în miezul lucrurilor, ci ne consumăm în dispute doctrinare. Trec ani întregi şi nu observăm un mecanism produs sub ochii noştri: de 10 ani plătim sute de angajaţi ai administraţiei al căror rol suprem este crearea prosperităţii prin cel mai solid etalon – investiţiile străine. Un aparat imens, cu lideri politici ale căror costuri sunt extrem de costisitoare, lucrează la masterplan-uri contradictorii şi stabilesc termene atât de îndepărtate încât nu le mai urmăreşte nimeni. În paralel, Bogdan Piţigoi, un manager privat, împreună cu 3-4 colaboratori competenţi, a negociat doar câteva luni pentru a aduce la Iaşi Lear Corporation, al doilea angajator străin, după Delphi. Pentru cele 1.500 de locuri de muncă ce vor fi create, Piţigoi şi cei patru oameni ai lui ne-ar fi costat în şase luni 10.000 de euro. Ceilalţi, sutele de angajaţi ai administraţiei, ne-au costat câteva zeci de milioane de euro şi fără niciun rezultat. Bogdan Piţigoi a apărut în scenă o oră, a vorbit scurt şi la obiect şi a dispărut.

 

E un exemplu de reducere la esenţă a realităţii şi a faptului că nu ne cunoaştem interesul.

0 0 votes
Article Rating


Abonează-te
Anunță-mă
0 Comments
cele mai vechi
cele mai noi cele mai votate
Inline Feedbacks
View all comments