Un Vladimir Putin tot mai imprevizibil şi un conflict deschis în Ucraina, ţara prin care trec conductele Gazprom, fac un imperativ din găsirea unor alternative la gazele ruseşti
În doar câteva săptămâni, peninsula Crimeea a trecut sub control rusesc. În momentul scrierii acestui articol, în estul Ucrainei se dau lupte între trupele guvernamentale şi militanţii proruşi (pe care mulţi observatori îi identifică drept membri ai serviciilor speciale de la Moscova). Nu este exclus ca scenariul din martie să se repete şi în Doneţk, Harkov sau alte regiuni cu majoritate rusă, unde deja s-au proclamat republici autonome şi se aud voci tot mai numeroase care cer ajutorul Armatei Roşii şi intrarea în componenţa Federaţiei Ruse. Sau, având în vedere riposta mult mai fermă a Kievului (dar şi a unor localnici), conflictul să se acutizeze şi să se transforme într-un război civil de durată. Care să aibă loc exact pe traseul gazului rusesc spre România şi o bună parte a Europei, periclitând astfel aprovizionarea, relatează Capital.
În plus, dependenţa de Gazprom (care este de 100% din consum pentru şase state din Uniunea Europeană şi de peste 50% din consum pentru alte şapte ţări UE) poate fi (şi de fapt este deja) folosită ca metodă de şantaj de către guvernul lui Putin. România stă, din acest punct de vedere, mult mai bine decât majoritatea statelor de pe continent şi pare mult mai puţin vulnerabilă la mâna care manevrează robinetul rusesc. Anul trecut, nivelul importurilor a fost de numai 15% din consumul nostru de gaze. Însă nu trebuie uitat că, în funcţie de temperaturile din iarnă şi de consumul industrial, importurile din Rusia pot ajunge şi la 30% din necesar. Ceea ce ne indică faptul că trebuie să identificăm urgent metode prin care dependenţa energetică de Moscova via Ucraina să fie, dacă nu eliminată total, măcar redusă la un nivel neglijabil, mai spune sursa citată.
1. Creşterea producţiei
Una din cele mai la îndemână soluţii pentru a scădea importurilor din Rusia ar fi majorarea producţiei din resurse interne, în exploatările deja operaţionale. România deţine în prezent rezerve dovedite de circa 100 de miliarde de metri cubi de gaze, suficiente la acest moment pentru circa zece ani de consum.
2. Depozite noi
Intensificarea activităţilor de prospecţiune atât în perimetrele din Marea Neagră, unde primele explorări au venit cu rezultate promiţătoare, cât şi pe uscat ar putea extinde semnificativ rezervele interne şi, implicit, şi perioada în care am putea rezista fără importuri.
3. Gazele de şist
Gazele de şist ar putea juca şi ele un rol important în creşterea şi diversificarea rezervelor interne de hidrocarburi. În ciuda protestelor, activităţile de explorare ar trebui să continue, măcar pentru a şti pe ce ne putem baza în cazul unei tot mai posibile reeditări a Războiului Rece.
4. Gazul lichefiat
Cum nici rezervele dovedite şi nici cele potenţiale nu sunt, totuşi, suficiente ca să ne asigure liniştea pentru măcar o generaţie, identificarea altor surse externe este extrem de importantă. În ultimii ani, gazul natural lichefiat (GNL) a reprezentat circa 20% din consumul total al Uniunii Europene, principalele surse fiind statele din nordul Africii, dar şi SUA. „UE are capacitatea de import de GNL necesară pentru a-şi acoperi necesarul în perioadele de vârf de consum, însă în majoritatea anului instalaţiile sunt utilizate puţin sau deloc“, se arată într-un studiu al Congressional Research Service din Washington. România are, deocamdată, capacităţi limitate de import GNL, iar construcţia unui terminal de mare capacitate pe la Constanţa (deşi prevăzută în cadrul proiectului AGRI) a fost pusă sub semnul întrebării din cauza costurilor ridicate.
5. Sursele din Asia Centrală
În aceste condiţii, realizarea unui gazoduct alternativ, care să aprovizioneze România din rezervele de gaze din Azerbaidjan, Irak sau Turkmenistan, ocolind Rusia şi Ucraina, devine practic obligatorie. Din păcate, celebrul proiect Nabucco a devenit istorie anul trecut, în locul lui fiind preferată o variantă mai scurtă şi care nu ne include (TAP, prin Grecia, Albania şi Italia). Cu toate acestea, în condiţiile în care TAP va deveni realitate, o interconectare prin Bulgaria nu ar fi deloc imposibilă (costurile fiind, totuşi, deloc neglijabile).
6. Stop exporturilor
Până atunci, însă, o soluţie mult mai la îndemână (şi aplicată temporar în urmă cu doi ani, în ciuda procedurii de infingement declanşate de Comisia Europeană în noiembrie 2012) ar fi interzicerea exporturilor de gaze naturale. De la 1 iulie 2013, exporturile de gaze sunt permise, însă, din nou. „România nu poate exporta mai mult de 300 de milioane de metri cubi pe an“, a încercat să liniştească apele Nicolae Havrileţ, preşedintele ANRE. Însă, deşi aparent mică, această cantitate echivalează cu un sfert din cea cumpărată anul trecut de la Gazprom.
7. Reconversia CET-urilor
Independenţa energetică a României poate fi dobândită şi în mod indirect, scăzând pur şi simplu consumul de gaze. Una din metode ar putea fi reconversia centralelor electro-termice care azi funcţionează (şi) pe bază de gaze naturale şi trecerea la alţi combustibili (cărbune, păcură, biomasă etc.). Problema este că unele din ele au fost retehnologizate în urmă cu doar câţiva ani, când, din raţiuni legate de gradul de poluare, s-a renunţat la cărbune sau păcură în favoarea gazelor.
8. Stimulente anti-gaz
În cazul milioanelor de locuinţe care se încălzesc cu gaze naturale prin intermediul centralelor proprii, soluţia ar putea fi o reconversie parţială la alte sisteme de încălzire (cu lemn, electricitate de la reţea sau produsă de panouri fotovoltaice, panouri solare, pompe de căldură etc.) Cum schim
barea ar fi greu de suportat din punct de vedere financiar, cei care decid să renunţe la încălzirea pe gaze ar trebui stimulaţi de stat (prin subvenţionarea modificării instalaţiilor sau a consumului ulterior).
9. Concurenţă pentru gaze
O creştere a producţiei de energie electrică (mai ales în contextul scăderii consumului din ultima perioadă) ar duce, cel mai probabil, şi la o scădere a preţurilor. Ceea ce ar putea face ca încălzirea cu sisteme electrice să devină mai tentantă pentru populaţie şi firme. Majorarea producţiei ar putea avea loc, desigur, doar prin creşterea investiţiilor în domeniu, iar revenirea la situaţia anterioară în cazul certificatelor verzi alocate producătorilor de energie verde ar putea fi un pas decisiv în această direcţie.
10. Preţuri prohibitive
O soluţie care nu doar că nu presupune costuri pentru stat, dar ar putea aduce venituri în plus la buget ar fi creşterea semnificativă a preţului gazelor. În acest caz, mulţi consumatori (casnici sau industriali) şi-ar reduce semnificativ consumul. Însă barierele legale şi costurile (atât electorale, cât şi economice) vor face, cel mai probabil, ca această măsură să nu fie luată în calcul prea curând.
(Sursa: capital.ro)
