Studiind arborele genealogic al lui Hitler, istoricii au descoperit un incest posibil şi un altul cert în viaţa acestuia. Pentru că lucrurile sunt foarte complexe şi pentru că pe tema în discuţie s-au scris de-a lungul timpului mii de pagini, îndrăznim doar să preluăm dintre acestea lucrarea „Viaţa intimă a lui Hitler” a istoricului rus G. Hlebnikov, apărută la Moscova, în 1995 şi publicată în limba româna, de editura Crater, în anul 1997. Autorul a beneficiat de o documentare demnă de invidiat, având acces la arhivele ultrasecrete ale celui de-al III-lea Reich, capturate de armatele sovietice, inclusiv la Mapa albastră – dosarul medical şi la Dosarul negru („de cadre”) ale Führerului, cunoscute doar de câţiva intimi ai acestuia.
Mama Führerului a fost căsătorită cu propriul unchi
Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889, la ora 8,30, în oraşul Braunau, de pe Inne, din Austria. Mama sa, Klara Poltzl (1860-1907), s-a format sub influenţa culturii de la ţară, unde domină forţa bărbatului. Încă nu împlinise 16 ani, când s-a mutat în gospodăria unchiului Alois, var primar cu mama sa. A stat însa puţin timp aici, deoarece Fanni (Franceska Matzelberger), soţia legitimă a stăpânului, a trimis-o înapoi la ferma părinţilor ei. Va reveni însa după patru ani, când Fanni va fi atinsă de o boală incurabilă, pentru a îngriji de copiii stăpânilor.
Klara devenise între timp o femeie trupeşă, liniştită şi neobişnuit de frumoasă. Fusese educată în spiritul catolic sever, cu o concepţie clară despre păcat şi despre pedeapsa lui Dumnezeu şi era foarte credincioasă, habotnica chiar. Modestia şi răbdarea i-au fost de mare ajutor atunci când a trebuit să-i ia în îngrijire pe copiii unchiului, stăpânului şi amantului Alois. S-a descurcat foarte bine şi a devenit mama adoptivă pentru Angela, în vârsta de 3 ani, şi Alois, de 2 ani.
În august 1884, a rămas însărcinată, exact cu patru luni înainte de nuntă, şi va naşte primul copil, pe Gustav. Avea atunci douăzeci şi cinci de ani, iar soţul – patruzeci şi opt. Ea a fost a treia soţie a lui Alois, căruia i-a făcut şase copii, din care patru au murit de mici. Lui Gustav (1885) i-au urmat Ida (1886) şi Otto (1887), care a trăit doar câteva zile.
Nenorocirile s-au ţinut una după alta: în acelaşi an, ceilalţi doi copii s-au îmbolnăvit de difterie, boala fără leac pe acele timpuri. În decembrie, l-au înmormântat pe Gustav şi peste o lună, pe Ida. Viaţa şi-a urmat însa cursul şi, nu peste mult timp, Klara va rămâne din nou gravidă. Adolf sau Rudolf, cum i s-a spus la început, era, deci, al patrulea copil al lui Alois şi al Klarei Hitler.
Viitorul Fuhrer al nemţilor a văzut lumina unei zile înnourate, posomorâte, la 20 aprilie 1889, în ajunul Paştelui catolic. Era un copil bolnăvicios şi mama să îl luă adesea cu ea în pat, alăptându-l până la aproape doi ani. Klara a mai născut încă doi copii – Eduard (1894) şi Paula (1896), mezina familiei, care a murit în 1960, la Berthesgaden, unde a locuit sub numele de Paula Wolf.
Faţă de mama sa, Hitler a nutrit întotdeauna o afecţiune exaltată. Omul care se considera „rece ca gheaţa” şi „tare ca oţelul” a fost toată viaţa însoţit de imaginea mamei sale. Portretul Klarei atârna deasupra patului în toate dormitoarele sale – la cancelaria Reichului, la Munchen şi la Obersalzberger.
Majoritatea vecinelor considerau relaţiile mamei cu fiul că „la limita patologicului”. Dezamăgită de soţ, care, după cum va recunoaşte prietenul acestuia, abia dacă-i adresă vreun cuvânt şi era un mitocan notoriu, Klara şi-a concentrat toată dragostea asupra copiilor şi asupra casei, ce sclipea de curăţenie – nici o pată sau un fir de praf, iar copiii arătau ca scoşi din cutie.
Casa lui Frâu Hitler era printre cele mai curate din oraş. După cum mărturisesc vecinii, ea nu se oprea niciodată la palavre pe stradă, ci se grăbea acasă. Adolf o iubea enorm. Medicul de familie a declarat că nu a mai întâlnit în practică să „o legătură atât de strânsa între mama şi fiu”, negând însa, categoric, caracterul ei anormal.
Când mama sa a murit, la 17 decembrie 1907, de cancer mamar, el a rămas aplecat deasupra corpului neînsufleţit, din amurg până în miez de noapte, pentru a-i face portretul. Va recunoaşte mai târziu, că a plâns doar de trei ori în viaţa sa: în 1918, când patria i-a fost înfrânta, în decembrie 1907, la mormântul mamei sale şi la mormântul lui Geli. În 1923, îi va dedica o poezie, ce va fi publicată de-abia în 1933.
El i-a moştenit, printre altele, privirea enigmatică, renumită „privire fixă a lui Hitler”, de care se va face mare caz. Avea în casă un tablou în care era pictat capul teribil al Meduzei Gorgona şi compară mereu ochii acesteia cu ochii misterioşi, albaştri spre verde ai mamei sale.
Tatăl Führerului, Alois, copil din flori
Tatăl – Alois Hitler (1837-1903) – a fost copilul din flori al Mariei-Anne Schiklgruber (1796-1847). Genealogia familiei este până la un punct neclară, sursele dând date diferite. Situaţia este complicată, mai ales că, din ordinul lui Hitler, au fost distruse toate dovezile, mergându-se până la ştergerea cu dalta a numelui de Hidler-Hudler de pe pietrele de mormânt. De aceea, nu se ştie cine a fost tatăl lui Alois Schiklgruber. Ura patologică împotriva evreilor s-ar putea explica parţial şi prin faptul ca Anne Schiklgruber a fost sedusă de un evreu, fiul patronului la care lucra atunci. Am spus parţial, pentru că, după alte surse, aceasta s-ar fi datorat faptului că tânărul Hitler a luat de la o prostituată evreică din Viena (după toate probabilităţile în toamna lui 1906) un sifilis de care nu va mai scapa niciodată.
Alois a fost, incontestabil, copil din flori şi s-a născut la 7 iunie 1837, când Marie-Anne avea deja patruzeci şi unu de ani. Copilul a văzut lumina zilei la ora 10,30 şi a fost botezat în aceeaşi zi, după canoanele religiei catolice.
Deşi pe atunci bastarzii nu erau o raritate în Austria (aşa apăreau pe lume 40% din copii, majoritatea fiind apoi legitimizaţi), pentru locuitorii micului orăşel Dollersgeim, evenimentul nu a trecut neobservat. Tatăl a refuzat să-şi ia acasă fata dezonorata şi de-abia după naşterea copilului i-a acceptat pe amândoi.
Peste cinci ani, Anne se va căsători cu Johann Georg Hidler (1792-1857), care a refuzat să-i dea bastardului numele său. În actul de căsătorie, Johann Georg s-a declarat „necăsătorit”, deşi rămăsese văduv după Anna Maria Bauer, cu care convieţuise doar trei ani.
După încheierea căsătoriei, Alois, în vârsta de cinci ani, a fost adoptat de familia tatălui său vitreg, Johann Nepomuk Hidler (Hudler, 1807-1888), unde a fost crescut şi educat împreuna cu cele trei fiice ale acestuia (una dintre ele fiind chiar Johanna, bunica dinspre mamă a lui Hitler!). Adolescentul de treisprezece ani este trimis la Viena pentru a învăţa cizmăria, dar
nici nu împlinise nouăsprezece, când îl vedem funcţionar la stat. Deşi nu urmase decât şcoala primară, tânărul Schiklgruber face repede cariera şi, în 1892, obţine cea mai mare funcţie la care putea aspira un tânăr fără studii liceale – funcţionar clasa a IX-a şi gradul de Oberofizial al Vamei Imperiale.
În anii 1867-1868, Alois a trăit în concubinaj cu Tekla (Telka) P., care i-a dăruit o fiică, Teresa. Se va căsători, în 1873, cu Anne Glassel (n.1823), fiica unui funcţionar la guvern. Mireasa avea cincizeci de ani, mirele treizeci şi şase. Era şi cu 14 ani mai mare, şi urâta, dar era bogată şi, în plus, influenta socrului-inspector putea să-i fie de folos în carieră. Chiar din primul an de căsătorie, Alois a angajat-o ca servitoare pe ochioasa Antonina Meir. La cererea tatălui adoptiv, Johann Nepomuk va lua peste trei ani numele de Hitler. După una dintre versiuni, acesta nu voia să i se stingă stirpea, explicaţie puţin plauzibilă, întrucât Anne avea deja 53 ani şi încă nu avea copii. Mai verosimila pare versiunea potrivit căreia, după moartea soţiei, Johann Nepomuk voia să-şi împartă averea între fiica şi nepotul iubit sau, după o ipoteză destul de răspândită, unicul fiu.
Aşa că, din ianuarie 1877, funcţionarul vamal Alois Schiklgruber se va numi Alois Hitler, devenind dintr-o trăsătură de condei copil legitim şi ascunzându-şi astfel filiaţiunea evreiască.
Căsătorit cu Fanni, Alois aştepta copil de la Klara
Dacă Alois a fost într-adevăr fiul nelegitim al lui Hudler, atunci în genealogia lui Hitler apare un incest: „Alois Hitler s-a căsătorit cu Klara Poltzl, al cărei bunic dinspre mamă a fost Johann Nepomuk Hitler, de aceea, dacă Nepomuk a fost tatăl lui Alois, atunci el devine bunicul lui Hitler după tata şi străbunic după mama!” (E. Davidsohn).
S-a păstrat o informaţie bogată despre aventurile de alcov ale lui Alois Hitler. Cititorul ştie deja că acesta devenise tata fără să fi fost căsătorit, dar încă în timpul căsătoriei cu prima soţie aştepta copil de la viitoarea soţie, iar trăind încă cu a doua soţie, va aştepta copil de la viitoarea a treia (respectiv mama lui Hitler)!
Fiind, aşadar, căsătorit cu Anne Glassel, el are relaţii amoroase cu două tinere – Franciska Matzelsgerger, de 19 ani (născută la 24 ianuarie 1861), căreia toţi îi spuneau Fanni, şi cu propria-i nepoata, Klara Poltzl, de numai 16 ani. Fanni provenea dintr-o familie ţărănească şi lucra la bucătăria hotelului Streif, amplasată în clădirea unde locuiau şi soţii Hitler. Se pare că Frâu Hitler a suportat multă vreme adulterul „tânărului” ei soţ, dar zâmbetele pline de compasiune ale vecinilor şi apropourile transparente ale cunoştinţelor au făcut ca scandalul să devină inevitabil, fapt pentru care, pe 7 noiembrie 1880, a urmat divorţul.
Fanni avea o voinţă puternică şi un caracter ieşit din comun şi atunci când Alois a luat-o la el, i-a pus o condiţie: să plece Klara. Deşi era tânără şi lipsită de experienţa vieţii, n-a crezut în sentimentele de rudenie ale amantului sau pentru mult prea tânără nepoata. Trăind încă în concubinaj, Fanni i-a născut un fiu, pe care l-a botezat Alois. Acest Alois, frate după tata cu Adolf, se va căsători cu irlandeză Briggite şi va deveni William Patrick Hitler, nepotul veşnic fără bani, care la sfârşitul anilor ’20 va începe să-şi şantajeze unchiul cu originea lor evreiască comună.
Când a murit Anne (6 aprilie 1883), Alois nici nu s-a dus la înmormântare. Iar peste o lună şi jumătate de la moartea nefericitei Glassel, mai exact la 22 mai 1883, se va căsători cu Fanni. Mireasa avea 22 de ani, mirele 46 şi aşteptau deja al doilea copil. Ca şi Anne Glassel, şi Franceska Matzelsberger i-a adus o zestre considerabilă pentru vremea aceea – 1.000 guldeni (Alois primea pe an 1.100). La 28 iulie 1883, la Viena, unde locuiau rudele soţului, noua Frâu Hitler a născut-o pe Angela.
Angela se va căsători cu Leo Raubal, cu care va avea trei copii: pe cel mare îl vor boteza ca pe tata, iar pe mijlociu – ca pe mama. Ea va fi acea Geli Raubal, singura femeie pe care Führerul a iubit-o cu adevărat!
Pentru căsătoria Klarei cu unchiul, s-a cerut acceptul Vaticanului
Se pare că menajul nu a mers prea bine: Hitler îşi petrecea tot timpul liber cu albinăritul şi, probabil, cu Klara, la care nu renunţase şi voia să o aducă iarăşi în casă. Situaţia s-a rezolvat însa de la sine: pe 10 august 1884, Franceska moare la numai 23 de ani.
Cât priveşte relaţiile dintre Klara şi Alois, sursele oferă date destul de diferite pentru perioada când aceasta apare pentru a doua oară în casa unchiului. Este evident că ei au început să trăiască împreuna, încă din primăvara lui 1884, dar existau piedici serioase în calea căsătoriei lor oficiale; după legitimizare, tatăl lui Alois Hitler era considerat Georg Hitler, fratele lui Nepomuk, şi, ca urmare, Klara îi devenise rudă de gradul doi şi trei; pentru celebrarea căsătoriei nu mai era suficientă aprobarea episcopului şi trebuia să se adreseze pentru aceasta direct Papei de la Roma.
Întrucât Klara era deja însărcinată, pastorul local a fost nevoit să intervină direct la Vatican. Într-adevăr, brevetul papal nu s-a lăsat aşteptat şi, pe 7 ianuarie 1885, Klara a devenit a treia Frâu Hitler.
Îşi va aminti mai târziu: „Ne-am căsătorit la ora 6,00 dimineaţa, la Catedrala oraşului Braunau, dar la ora 7,00, soţul a plecat la serviciu”. Pe vremea aceea tinerii căsătoriţi nu beneficiau de nici un fel de concediu pentru nuntă!
Într-o fotografie făcută la începutul anilor ’80, îl vedem pe Alois Hitler în uniforma de funcţionar vamal: un tânăr strălucitor, cu două decoraţii pe rever, cu spada şi pince-nez-ul ce ascundea privirea ştrengăreasca a bărbatului ce ştie să aprecieze adevăratele valori ale vieţii! Era, într-adevăr, destul de impozant, pentru a suci capul unei fete de 17 ani, „zveltă, cu părul castaniu-închis” şi a o duce la el acasă şi a o subjuga pentru toată viaţa.
Iar Klara l-a cucerit prin firea ei supusă, prin răbdare şi prin faptul că a devenit o mamă bună pentru cei doi copii ai lui – pentru Alois, de doi şi pentru Angela de un an – dar, mai mult ca sigur, pentru că a ştiut să creeze un adevărat cult al soţului. Încă mulţi ani după moarte, portretul lui Alois Hitler continuă să domine în camera de zi, iar „pe rafturile din bucătărie erau încă aranjate cu grijă pipele lui”.
Hitler o aduce în locuinţa sa pe nepoata Geli
Alois a murit pe neaşteptate, uşor, aşa cum a trecut şi prin viaţă. Luase obiceiul de a se duce zilnic, la ora zece dimineaţa, la cel mai apropiat birt, unde se aşeză la masă şi bea de fiecare dată câte două-trei pahare cu vin. Sâmbăta, 3 ianuarie 1903, a intrat în berăria Wiesinger, unde, după prima înghiţitură, a căzut ca fulgerat şi a murit până să vină doctorul şi pastorul.
Geli a apărut în casa din Munchen a unchiului ei în septembrie 1929. Mama să – Angela Raubal – era administratora casei fratelui după tata. „Unchiul
Alfi”, în vârsta de 40 de ani, se autonumise tutore şi protector al ei şi a instalat-o în camera vecină cu dormitorul său.
Era tipul de femeie total opus celor care-i plăceau lui Hitler. Avea părul negru scânteietor şi faţa ovală de slavă (moştenire de la tatăl ei). Era înalta, subţirică şi vorbea cu un accent vienez plăcut. Nu era nici irascibila, nici isterică. Era cu nouăsprezece ani mai tânără decât unchiul ei şi avea aproximativ aceeaşi vârsta cu mama lui, când aceasta se căsătorise tot cu un unchi. Asemenea „coincidenţe” îl fascinau pe Hitler. Pretindea că Geli să-i spună „unchiule Alfi”, iar el i se adresa totdeauna „nepoata mea Geli”, imitându-şi, astfel, părinţii, care întotdeauna se adresaseră unul altuia cu „unchiule” şi „nepoata”. Deşi era un duşman convins al papalităţii, critica pe un ton dur catolicismul şi, în general, creştinismul, îi plăcea ca Geli, precum mamă lui, fiind o fiinţă religioasă, să meargă cu regularitate la biserică. O adora…
Doi ani mai târziu, Geli se sinucide
În ajun s-au auzit din apartamentul ei un zgomot înfundat şi voci iritate. A doua zi dimineaţa – era într-o zi de sâmbătă, mai precis pe 18 septembrie 1931 – Anna Winter, camerista lui Adolf Hitler – a găsit camera lui Geli încuiata pe dinăuntru. A bătut mai întâi încet, apoi mai tare, dar nu a răspuns nimeni. Când soţul Annei a spart uşa, Geli Raubal zăcea pe covor. Cămaşa de noapte bleu-azur, brodată cu trandafiri roşii, era plină de sânge. Alături se afla pistolul „unchiului Alfi”, un Walter de 6,35 mm.
Glonţul trecuse pe lângă inima, însa sângele s-a scurs în timp. Celor ce o cunoşteau bine pe Geli, sinuciderea li s-a părut de neînţeles. Seara, Adolf plecase într-un turneu propagandistic prin Germania şi ea îi făcuse cu mâna semn de la balcon. Iar luni, 20 septembrie, trebuia să vină mama ei. În plus, din dispoziţia personală a Fuhrerului, care era foarte gelos pe nepoata sa, era supravegheată tot timpul de poliţia politică.
Frâu Winter l-a anunţat imediat pe Rudolf Hess, care a luat legătura cu Hitler, dându-i de înţeles că Geli a suferit un accident grav şi că el trebuie să se întoarcă repede. În timp ce Hitler gonea cu Mercedesul sau din Nurnberg spre München, Hess s-a dus personal la locuinţa ultraluxoasa a acestuia din Prinzregentplatz, pentru a inspecta locul nenorocirii înainte de sosirea poliţiei.
Peste două ore va afirma în faţa lui Hitler ca a fost o sinucidere, dar soţiei sale, lui Goring şi lui Gobbels le va spune că Geli nu s-a sinucis: „Am intrat în cameră şi m-am uitat atent la corpul ei. Pe nas avea nişte vânătăi suspecte, la fel pe umeri, pe partea de sus a coapselor şi pe sânul drept, care era dezgolit.
Probabil pentru că se rupsese breteaua cămăşii de noapte”. Presupunea că în noaptea de vineri spre sâmbăta a intrat în camera ei vreun rival de-al lui Hitler şi a ucis-o din gelozie, ipoteza puţin verosimila.
După moartea ei, Hitler le va spune tuturor femeilor care-i vor plăcea că seamănă cu Geli, iar celor apropiaţi li se va confesa că a iubit doar o singură femeie, cu care poate s-ar fi căsătorit – nepoata sa. Nu făcea din aceasta un secret, iar ea îi cunoştea sentimentele şi de aceea pare şi mai neverosimilă supoziţia că Geli s-ar fi sinucis din gelozie faţă de Eva Braun. Se impune a fi analizată şi această versiune.
Din mărturia Annei Winter:
„Vineri, 17 septembrie, Geli m-a ajutat să fac curăţenie în camera unchiului ei. Am văzut-o cum scotocea prin buzunarele sacoului lui şi a găsit o scrisoare. Am citit-o şi eu mai târziu – era scrisă de mâna pe hârtie de culoare bleu. A rupt-o furioasă în patru şi a pus-o la loc vizibil pe măsuţă, cu intenţia vădită ca unchiul să o observe”.
Iată textul scrisorii: „Dragă domnule Hitler, Vă mulţumesc încă o dată pentru invitaţia la teatru. Îmi voi aminti totdeauna de această seară minunată. Vă sunt recunoscătoare pentru amabilitatea Dv. şi număr deja clipele până la următoarea întâlnire. A Dumneavoastră, Eva”.
Desigur, scrisoarea denotă cointeresarea Evei, dar nu este nici exagerat de deschisă, nici cu vreun sens dublu. El primea mesaje cu mult mai străvezii, chiar propuneri directe de la foarte multe femei. Acesta nu era un motiv pentru sinucidere. Ce să mai zicem atunci de Eva, care rabda totul.
Hotărâtoare erau sentimentele lui Hitler, dar, după câte ştim, până la moartea lui Geli el manifestă faţă de Braun mai curând un interes vegetarian şi nu ascundea faţă de nimeni, în limitele bunului simţ, desigur, marea sa dragoste faţă de nepoata, a cărei putere asupra lui devenea tot mai evidentă. Această tânără fermecătoare, care, după câte se bârfea, se deda cu plăcere tentaţiilor trupului, era foarte cocheta şi purta toalete extravagante.
Henrietta Hoffman şi soţul ei, Baladur von Schirach, care o cunoşteau bine pe Geli, o găseau simplă, plăcută şi încântătoare. În „Memoriile” sale, von Schirach îşi aminteşte că Fuhrerul a prezentat-o partidului într-o noapte din ajunul Crăciunului: „…În vocea lui era un amestec de mândrie şi tandreţe când a prezentat-o, <nepoata mea, Fraulein Raubal>. Ea i se adresa <unchiule Alfi>, ceea ce nu ştiu nici eu de ce, m-a şocat.
El conversa înflăcărat, îi atingea mereu mâinile şi abia a mai găsit timp pentru un speach scurt. La 11,00 s-au ridicat şi au ieşit împreuna, când atmosfera tocmai începuse să se învioreze. Aveam impresia că Geli ar fi vrut să mai stea… Noi am îndrăgit-o imediat… Prezenţa ei îi atenua starea de nervozitate şi îl destindea. I-a arătat numărul său preferat cu stăncuţele negre. Păsările intrau la comanda lui pe
fereastra deschisă şi el se amuză privindu-le cum se băteau cu câinii lui. Geli avea dreptul să facă glume pe seama „unchiului”, să-i aranjeze nodul la cravată. Nu trebuia să pară deosebit de deşteaptă sau veselă. Apărea aşa cum era în realitate: proaspătă şi deloc complicată”.
S-ar fi căsătorit cu ea, dar poporul îl voia fără familie
Şoferul lui Hitler, Emil Moris, care a fost de la început în serviciul siguranţei Partidului Naţional-Socialist German, dar concediat apoi de stăpân când îl va bănui că întreţine relaţii intime cu Geli (se afirmase chiar ca acesta ar fi întreţinut astfel de relaţii şi cu Hitler), vorbea cu admiraţie despre tânăra femeie: „…Era ca o prinţesă..! Oamenii întorceau capul pe stradă după ea, să o mai vadă, deşi în Munchen aşa ceva nu se cuvenea să faci”. „Lui Hitler îi făcea plăcere să iasă cu ea, îi plăcea să o arate peste tot… O iubea, însa cu o dragoste ciudată, care nu îndrăznea să se manifeste. Era prea mândru pentru a-şi recunoaşte pasiunea”.
Fuhrerul va vorbi despre sentimentele sale pentru Geli şi nedespărţitului sau prieten Hoffman, care va declara: „Recunoştea ca o iubeşte, dar nu se poate căsători cu ea, pentru că adulatorii săi înţelegeau că el să aparţină în totalitate poporului, fără nici o obligaţie de familie”.
Demne de atenţie sunt şi aprecierile unor persoane care nu o simpatizau pe Geli. Astfel, Anni Winter, cam de aceeaşi vârsta cu Geli, îndrăgostită şi ea de Hitler, declară: „El o iubea cu o dragoste paternă. Îi voia numai binele. Geli era o fiinţă usurateca, ce-şi pusese în gând să seducă pe toată lumea, inclusiv pe unchiul ei. Pe când el voia doar să o protejeze”. Gelozia e evidentă. Mult mai dură este însa caracterizarea data de Ernst Hanfstengl: „Era o târfuliţă fără nimic în cap – frumoasă ca o servitoare, cu gândurile aiurea şi lipsită de caracter. Plăcerea ei era să se îmbrace cu rochii elegante şi, după cât se pare, nici nu răspundea la tandreţea perversă a lui Hitler”.
Doar Geli mi-a trezit pasiune
Erau însa cu toţii de acord că Hitler era subjugat cu totul de nepoata sa. Îşi pierduse capul din cauza ei, ceea ce devenea de acum periculos. Unchiul îi alegea singur rochiile şi bijuteriile, o însoţea la cumpărături, la plimbare, la picnicuri, în călătorie. Mergea cu ea la operă, la cinema, îi alegea cercul de prieteni şi societatea. Era de o gelozie oarbă, o urmărea, îi făcea programul (ceea ce, după unele afirmaţii, nu o împiedica să întreţină relaţii sexuale cu unii din paznicii ei, aleşi cu grijă de însuşi Hitler!) Hitler devenea alt om în prezenţa ei – conciliant, mai moale, destins, fericit, „se purta ca un puşti îndrăgostit”.
Mulţi ani mai târziu, însuşi Hitler va recunoaşte fata de secreatara sa: „Eva (Braun) e foarte drăguţă, însa în viaţa mea numai Geli a fost în stare să-mi trezească pasiuni. Nu mă voi însura niciodată cu Eva. Geli a fost singura femeie de care mi-aş fi putut lega soarta” (1943). Iar cu o lună înainte de catastrofa finală, în martie 1945: „Geli a fost singura femeie care a reuşit să-mi cucerească inima şi cu care aş fi putut să mă căsătoresc. Moartea ei a fost pentru mine o încercare teribilă. Analizând însa unele evenimente, încep să cred că a fost mai bine aşa, pentru că nu aş fi putut să-i ofer fericirea pe care o merita”.
Cercetările au fost stopate forţat
Moartea acesteia i-a schimbat complet atitudinea faţă de oameni. De acum el devenise cu totul liber. Absolut şi îngrozitor de liber. Nu mai exista nici o fiinţă umană care să-l reţină. Însa încercarea a fost teribilă. Hitler s-a aflat o săptămână întreaga la limita colapsului. În loc să se ducă în acea zi tragică la mama lui Geli, el s-a dus la vila lui Adolf Muler, pe malul Tegernesei. Hess, Goring şi Strosser nu l-au părăsit o clipă. I-au sustras cele două Walter ce le avea asupra sa şi i-au ţinut companie timp de două zile şi două nopţi. Hitler aproape că nu a dormit şi nu a mâncat nimic. Nu auzea şi nu vedea pe nimeni.
Măsură cu mersul său agitat camera dintr-un colţ în altul şi gândea cu voce tare: „Dar de ce? Pentru cine? Nu, voi renunţa categoric la politică”. L-au auzit spunând că se va sinucide, că nu se va mai uita niciodată la vreo femeie, că s-a sfârşit cu cariera să etc…
Zarva iscată în jurul morţii lui Geli s-a stins însa repede. Social-democraţii care publicaseră un articol pe două pagini de ziar, îl învinuiau pe Hitler, dacă nu de crimă, cel puţin de faptul că ar fi împins-o la sinucidere.
Oamenii partidului au făcut tot ce s-a putut pentru a calma spiritele. De la ministrul de justiţie al landului Bavaria s-a obţinut aprobarea de a transporta cadavrul la Viena şi ordinul de încetare a cercetărilor (peste un an va fi recompensat cu funcţia de ministru de justiţie la Reichului). Geli a fost înmormântata în prezenţa lui Himmler şi Rhem în Cimitirul Central. A doua zi, Hitler s-a dus împreuna cu nedespărţitul sau Hoffman şi a vărsat lacrimi amare pe mormântul ei. Cu greu l-au scos de acolo. Starea depresivă a durat câteva săptămâni…
Camera lui Geli a rămas intactă
Camera lui Geli din Prinzregentplatz, mobilată opulent şi fără gust, cu pereţii în vernil, pe care se afla şi o acuarelă a lui Hitler ce reprezenta câmpul de luptă din Belgia, a fost transformată în sanctuar. El i-a încuiat uşa şi a interzis tuturor să intre, în afară de Frâu Winter, care însa nu avea voie să schimbe şi să scoată nimic din cameră. Trebuia să pună zilnic un buchet de crizanteme proaspete în cameră. În primul testament din 1938, Hitler a dat dispoziţie în mod special asupra lucrurilor ce aparţinuseră lui Geli: „Nu trebuie să le atingă nimeni; să fie restituite mamei ei”.
Profesorul Adolf Ziegler, preşedintele Academiei de arte plastice din Germania, a desenat după fotografii tabloul domnişoarei Raubal, care a fost pus în salonul de la Berghof. Profesorul Thorak i-a făcut bustul, care domina în cancelaria Reichului. Până la începerea războiului, în fiecare an, în seara din ajunul Crăciunului (ziua când Hitler a prezentat-o pe Geli partidului), Adolf va veni în această încăpere şi va cădea pradă amintirilor.
În anturajul Fuhrerului exista o lege nescrisă, care interzicea să se pomenească numele lui Geli în prezenţa lui. Iar când vorbea despre ea, pe Hitler îl podideau lacrimile.
(Sursa: historia.ro)