Dintotdeauna, această megaconstrucție monstruoasă numită Uniunea Europeană, acest turn Babel edificat artificial ca efect colateral al globalizării, mi s-a părut o absurditate. Dintotdeauna am fost eurosceptic și mi-am spus, în mijlocul entuziasmului general, că Europa Unită este ca un făt, aparent sănătos, afectat de o maladie metabolică ale cărei simptome ies fatalmente la suprafață, mai devreme sau mai târziu.
Istoria recentă ne spune că proiectul Europei Unite s-a născut din cenușa Europei distruse de al doilea război mondial, printre promotorii acestei idei împotriva naturii numărându-se însuși Winston Churchill. În martie 1939, va să zică cu jumătate de an înainte de începerea războiului, vajnicul reprezentant al perfidului Albion îi scria Marthei Bibescu aceste cuvinte: ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din Imperiul Britanic.Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”. Vi se pare că un asemenea exaltat, pe care englezii îl numesc salvatorul nației, ar fi în măsură să emită opinii pertinente cu privire la viitorul lumii? Vi se pare că o asemenea abordare, potrivită mai degrabă cu filozofia de viață a unui cavalerist medieval pornit să-și spintece, din goana calului, adversarul pe câmpul de luptă, poate constitui fundamentul ideologic al unei structuri multiculturale de jumătate de miliard de oameni ? Mie nu.
Cât despre Robert Schuman, Jean Monet, Konrad Adenauer și Walter Hallstein, politicienii considerați a fi părinții Uniunii Europene, cred mai degrabă că au fost exponenții euforici ai perioadei de după cea mai mare conflagrație mondială iar demersul lor absurd, de a face o singură țară dintr-un conglomerat de popoare, seamănă cu exuberanța erotică a oamenilor după un cataclism sau în preajma acestuia: pericolul iminent al dispariției fizice îi împinge pe cei amenințați, către relații de mântuială, dictate mai degrabă de criza de timp decât de condiționările uzuale ale apropierii interumane.
Nu fac parte dintre adepții teoriilor conspiraționiste deși există o sumedenie de dovezi și mărturii că vechea diplomație care constituia vectorul relațiilor interstatale în secolele trecute a fost aruncată la coș. Industrializarea excesivă a dus la o criză acută de materii prime iar această foame de resurse a determinat schimbarea radicală a politicii internaționale: diplomația de manual a fost înlocuită brutal cu jocurile de culise, asasinatele politice, pseudorevoluțiile regizate dinafară. Această imoralitate profundă a marilor puteri a caracterizat istoria postbelică. Competiția pentru materii prime și energie a polarizat lumea contemporană, conferind statelor posesoare de asemenea resurse roluri de primadonă în spectacolul economiei mondiale.
Ei bine, prinși ca într-o menghină în această sarabandă nebună și preocupați să împlinească mai repede și mai profund o altă aberație numită globalizare, principalii actori de pe scena politică a lumii au scăpat din vedere un lucru care va constitui principalul element de presiune în perioada deceniilor ce vor veni: factorul demografic. Britanicii sunt primii care au înțeles și au sancționat acest lucru și au dat o replică pe măsură: BREXIT !
D.Degeratu
