Adevărul: Cum caracterizaţi relaţiile dintre România şi Rusia?
Devyatkov: Ele continuă să fie reci. Pentru Rusia, România nu este doar un stat membru NATO şi UE, ci o ţară care promovează în aceste organizaţii cursul antirusesc şi care pledează în mod particular pentru amplificarea infrastructurii SUA şi NATO pe teritoriul său.
Pentru România, Rusia se asociază mai întâi de toate cu tragediile istorice. În acest context sunt văzute şi problemele actuale: legate de trecutul istoric, „pierderea” Basarabiei, problemele privind tezaurul. Pe de altă parte, Bucureştiul şi Moscova s-au obişnuit deja cu astfel de relaţii, când nu sunt nici aşteptări mari, nici temeri privind înteţirea situaţiei conflictuale. Rusia înţelege că statutul de membru al NATO şi UE al României oferă Bucureştiului posibilităţi în plus pentru realizarea viziunilor politicii externe, dar au şi anumite efecte în sensul abţinerii tendinţelor politicii româneşti, pe care Moscova le priveşte negativ. Spre exemplu, este vorba de relaţiile României cu Republica Moldova, în cazul în care acestea ar ieşi din limitele „dialogului de parteneriat”. La rândul său, Rusia nu pune nicio provocare existenţială României. Pe cetăţenii români mai mult îi interesează lipsa locurilor de muncă, corupţia, integrarea deplină în UE, deci mai întâi de toate problemele interne proprii.
Adevărul: Este întemeiată teama statelor baltice şi a celor din flancul sud-estic al NATO privind o posibilă agresiune din partea Rusiei?
Devyatkov: Din cauza creşterii activităţii militare din partea tuturor părţilor, există riscul incidentelor militare. Însă nici Rusia, nici ţările NATO în mod evident nu planifică acţiuni agresive reciproce. Este vorba despre un „joc clasic al muşchilor”, pentru îmbunătăţirea propriei poziţii de negociere prin demonstrarea puterii. De eventuale agresiuni militare nu sunt pregătite nici Rusia, nici NATO. Prea mari sunt problemele şi provocările interne atât în Occident, cât şi în Rusia. Pe lângă asta, nu este clar ce sens ar avea pentru Rusia această agresiune. Acţiunile Rusiei în Ucraina au fost provocate de evenimentele tragice legate de schimbarea regimului, pe care Moscova nu-l privea ca pe unul ideal, dar în schimb legal. Politica externă a Rusiei în raport cu fostele state sovietice este în mare parte una reactivă. În mod special această caracteristică s-a văzut şi în cazul Ucrainei, pe care Moscova mereu a considerat-o ca principala cheie în oricare proiect postsovietic sub conducerea Rusiei. Statele Baltice sau România pentru Moscova se află în afara „sferelor de influenţă”, reală sau dorită. De aceea, o politică ofensivă în raport cu ele nu se ia în calcul nici pentru publiciştii radical intenţionaţi, nemaivorbind de politicieni şi experţi.
Adevărul: Consideraţi că UE înţelege Rusia şi are o politică bazată pe argumente solide faţă de Moscova?
Devyatkov: Relaţiile contradictorii ale Rusiei cu UE au apărut cu mult timp înaintea crizei din Ucraina. După părerea mea, principala problemă a atitudinii UE şi SUA faţă de Rusia este legată de faptul că relaţiile cu Rusia nu au fost ca în raport cu o mare putere, ci faţă de un stat de la periferie. Pentru unele ţări din Occident această relaţionare a fost caracteristică. Este de ajuns să ne amintim că doar prin multe eforturi şi cu voinţa politică a administraţiei Obama, în final, Rusia a fost acceptată în Organizaţia Mondială a Comerţului, după negocieri care au durat mai mulţi. UE şi SUA, în mond demonstrativ, niciodată nu au recunoscut oricare format de integrare postsovietică, însă destul de intens îşi promovau regimurile integraţioniste proprii (legislaţia energetică, acordul de asociere). Odată cu activizarea politicii externe a UE, menţinerea păcii de către Rusia în spaţiul postsovietic a fost declarată neefectivă. Această listă de exemple poate fi extinsă. După destrămarea URSS, Rusia şi Occidentul au avut multe oportunităţi pentru îmbunătăţirea dialogului strategic, însă problema privind integrarea europeană şi euroatlantică a Rusiei niciodată nu a fost examinată în serios. Această problemă în mare parte a fost conştientizată în Germania, însă, pe fundalul indiferenţei din partea altor state, nu a putut fi soluţionată.
Adevărul: Greşeşte Moscova în Relaţia cu Occidentul?
Devyatkov: Principala greşeală a Moscovei, în opinia mea, constă în faptul că ea pune accentul pe resursele tradiţionale ale politicii externe (politico-diplomatice, militare, informaţionale, energetice), în pofida celor care în condiţiile actuale sunt mult mai efective (puterea economică, soft power etc). Dezvoltarea acestor resurse ar necesita din partea Rusiei mai multe refome interne, în timp ce metodele tradiţionale sunt o cale uşoară. În relaţiile cu partenerii externi, ele provoacă o percepţie negativă, ei tot mai mult se conving că Rusia este o ţară problematică ce ar vrea să trăiască după legile secolului al XIX-lea şi pe care nu o pot privi ca parte a Marii Europe.
Adevărul: Este benefică pentru Rusia relaţia tensionată cu Occidentul şi orientarea ei spre Eurasia?
Devyatkov: Dacă e să privim noua Concepţie a politicii externe a Rusiei, în ea se vede o dorinţă clară a Rusiei de a menţine un dialog pragmatic cu Occidentul, inclusiv cu UE. Concepţia „întorsătura spre est”, astăzi, în mare măsură, şi-a pierdut din actualitate. Nu este vorba despre o orientare doar spre China, Coreea de Sud sau ţările ASEAN (Asociaţia naţiunilor din sud-estul Asiei), dar despre dezvoltarea relaţiilor reciproce cu ele, în mod prioritar în sfera economică. Dacă e să vorbim de China, în relaţiile cu Rusia Pekinul îşi apără foarte dur interesele economice şi financiare, fără să ascundă o dorinţă de expansiune comercială şi de investiţii în statele postsovietice, chiar şi în Rusia. Pe lângă asta, putem spune că în această regiune se apreciază în primul rând puterea ţării, în mod prioritar a puterii economice, iar Rusia se confruntă cu probleme. De aceea, o „întorsătură spre Est”, la ora actuală, capătă o conotaţie mai „pământească“. Dacă e să vorbim despre statele Uniunii Economice Euroasiatice (Kazahstan, Belarus, Armenia, etc), greutatea lor economică nu este atât de semnificativă, încât Moscova să poată să-şi poată limita ambiţiile doar la dezvoltarea Uniunii Economice Euroasiatice. În consecinţă, politica externă a Rusiei rămâne balansată. În esenţă, în Rusia se menţine percepţia că fără investiţiile şi tehnologiile din Vest, modernizarea social-economică a Rusiei nu va fi posibilă. De aceea, investitorii europeni nu simt vreo presiune politică din partea autorităţilor ruse nici după aplicarea sancţiunilor. Deopotrivă, Moscova încearcă să depolitizeze cooperarea economică cu ţările UE şi să o dezvolte activ.
Adevărul: Se va schimba cursul politicii externe al Republicii Moldova după victoria în alegerile prezidenţiale a lui Igor Dodon?
Devyatkov: În primul rând, preşedintele Moldovei nu are atribuţiile necesare în sfera politicii externe. El poate juca un anumit rol în diferite scenarii ale politicii externe (spre exemplu, să reprezinte ţara la summit-urile internationale), dar aceasta e posibil doar cu acordul Parlamentului. În al doilea rând, oricare politician care se află actualmente la putere în Moldova se confruntă cu câteva restricţii structurale care în mod serios îi limitează aria de manevrare, mai cu seamă în domeniul politicii externe. Astfel, FMI, UE, România şi alţi donatori occidentali au devenit pentru Chişinău principala sursă de finanţare, iar alternative în acest sens nu există. Fără influenţa străină, Republicii Moldova îi este greu să balanseze bugetul şi să garanteze stabilitatea macroeconomică. Pe lângă asta, în Moldova electoratul de dreapta este destul de puternic, mai ales acum, când diferenţa dintre Dodon şi Sandu, care a unit toate forţele de dreapta, a fost minimă, cel puţin jumătate din cetăţenii activi au pledat pentru schimbări şi pentru cursul european. Oricare schimbări serioase a politicii externe nu vor fi agreate de electoratul de dreapta.
Ca atare, poziţia lui Dodon pe problemele politicii externe, în cadrul campaniei electorale şi după, a devenit mult mai echilibrată. El nu pledează pentru ruperea relaţiilor cu UE, SUA sau România, ci pentru normalizarea relaţiilor cu Rusia, pentru echilibrarea cursului european şi de est al Moldovei. În linii generale, asta se încadrează în logica de acţiuni a Partidului Democrat aflat la guvernare.
Adevărul: Cum vedeţi soluţionarea conflictului din Transnistria?
Devyatkov: Cel mai probabil, status quo-ul Transnistriei se vă păstra încă mult timp, din cauză relaţiilor internţionale tensionate, dar şi dinamica locală a conflictului. În urma crizei de încredere a relaţiilor între Rusia şi NATO, Rusia şi UE, oricare cedări serioare, chiar şi pe problema Transnistriei, nu prea sunt posibile. La rândul său, Chişinăul astăzi nu este gata să propună Tiraspolului nimic în afară de integrarea în baza Constituţiei actuale. Moldova a luat o poziţie negativă chiar şi în relaţia politicii „micilor paşi”, care a fost propusă în anul 2016 de către toţi mediatorii internaţionali prin eforturile active ale Germaniei în OSCE. Datorită măsurilor de trecere sub jurisdicţia sa inclusiv a operaţiunilor de import a Transnistriei, Chişinăul încearcă astăzi în mod unilateral să-şi întărească poziţiile în cadrul reglementării conflictului. Pe acest fundal, la Tiraspol rămân actuale concepţiile despre faptul că, oricare ar fi reglementarea, ea va trebui să propună nu pur şi simplu un power sharing (transmiterea de atribuţii semnificative), dar şi un sistem de garanţii pentru malul stâng al Nistrului (politico-militare, de limbă, de proprietate, etc.)
Adevărul: Ce părere aveţi de planul lui Igor Dodon de a crea o federaţie, iar Transnistriei să-i fie oferit un statut special în cadrul acesteia.
Devyatkov: Dodon mereu s-a poziţionat ca un adept al statalităţii moldoveneşti. Încă de pe timpurile lui Voronin, această poziţie avea o atenţie sporită în relaţiile cu România şi soluţionarea conflictului din Transnistria. După Memorandumul Kozak, cuvântul „federalizare” are în Moldova conotaţii negative. De aceea, oricare încercare de acest gen se va confrunta cu obstrucţionare din partea flancului drept al Nistrului. Din acest motiv, mie îmi pare că teza privind federalizarea nu a fost înaintată pentru a fi pusă în practică. Mai curând era vorba despre faptul că federalizarea este o componentă obligatorie a retoricii despre statalitatea Moldovei. Această retorică a fost folosită activ de către Dodon în campania electorală, pentru a cuceri electoratul. Astăzi, niciuna din forţele politice de la Chişinău nu are un plan concret de soluţionare a problemei transnistrene, aceasta este mai mult un obiectiv al luptelor politico-ideologice, nu vorbim despre calcule şi planuri concrete.
Adevărul: Ce perspective de dezvoltare are Transnistria ca ţară nerecunoscută?
Devyatkov: Transnistria se află într-o situaţie social-economică extrem de grea. Principalul obiectiv este să depăşească indicatorii negativi de creştere a PIB-ului. Economia din Transnistria şi-a epuizat rezursele de dezvoltare şi chiar cele de menţinere a status-quo-ului, în rezultat, statului îi este tot mai greu să finanţeze pe deplin cheltuielile sociale. În această privinţă se fac vinovaţi atât factorii externi, cât şi interni (impozite mari, modernizarea slabă a industriei, etc). Însă aceasta pe departe nu este prima perioadă grea din istoria postsovietică a Transnistriei. În plus, situaţia economică şi politică instabilă există în toată regiunea. În acest sens merită să mentionăm că Transnistria s-a învăţat să gândească nu doar strategic, dar şi tactic.
Adevărul: Cum credeţi că va evolua situaţia în Ucraina. Putin va continua pe calea „transnistrizării“ estului Ucrainei sau va intensifica politica de destabilizare a fostei republici sovietice până la alungarea de la putere a forţelor pro-occidentale de la Kiev?
Devyatkov: Pe de o parte, elitele aflate la guvernare în Ucraina sunt atât de corupte, încât este greu să le numeşti proeuropene.Pe de altă parte, foştii aliaţi ai lui Ianukovici cel mai probabil nu se vor putea întoarce la guvernare, cel puţin nu cu aceeaşi platformă. În societatea ucraineană există un consens naţional pe direcţiile de bază ale politicii interne şi externe, iar schimbări în acest sens nu prea sunt posibile.
În Rusia nu prea se aşteaptă nimeni la o înfrângere a „proeuropenilor” şi victoria unor forte „proruse” sau radical-naţionaliste. Situaţia din estul Ucrainei în cel mai bun caz se va transforma într-un nou conflict îngheţat, fapt ce nu ar fi cea mai bună opţiune pentru Moscova, pe motiv că, din cauza situaţiei din Donbas, Rusia are pierderi colosale politico-diplomatice şi financiare. În opinia mea, principala aşteptare a constat în faptul că problema cu statutul special al Donbasului se putea rezolva prin presiunea externă asupra Ucrainei din partea Occidentului. Dar nici Occidentul nu este atât de consolidat cum şi-ar fi dorit Moscova, însă consolidarea societăţii ucrainene pe principiul antirusesc s-a dovedit a fi mult mai puternică decât se aştepta. Ca atare, situaţia a intrat în impas, în plus părţile mereu balansează la limitele unui conflict militar.
Andrey Devyatkov este doctor în istorie, cercetător principal al Centrului de studii postsovietice de la Institutul economic al Academiei de Ştiinţe din Rusia. Profesor asociat al catedrei problemele regionale din politica mondială de la Universitatea de Stat din Moscova „Lomonosov”.
