de Gabriel Gachi, editor coordonator „7 est”
Tremură inima într-însul pentru că trebuie să plătească 2.000 de euro în câteva zile şi mă întreabă la telefon de unde să facă rost. A avut şase maşini la firma lui, a lichidat tot, a pierdut tot, a închis vila din Bucium şi s-a mutat cu afacerile la Chişinău. Acum bântuie peste graniţă, cu trei angajaţi aici şi trei dincolo de Prut. Are o paloare permanentă şi cărarea pe care păşeşte e tăiată prin mijlocul pădurii virgine. Dar el înaintează şi nu se opreşte.
Alt prieten e în reautorizare cu firma. 200.000 de euro datorii la zi. A vândut-o unor americani şi a stins plăti restante de 400.000 de euro. Dar tot mai are. Face 10.000 km/lună între cele trei birouri ale companiei, un triunghi al morţii. Uneori uita că eşti de faţă, priveşte în gol şi bâiguie ceva. Presiunea îl doboară.
Suntem toţi cunoscuţii o adunătură de rataţi în Grădina Zoologică, ca nişte animale în cuşcă. O foarte bună amică mă sună disperată, căutând o insulă pe care să se odihnească, pentru că altfel se îneacă. Îi merge prost, are 80.000 de euro datorii. Acesta a fost preţul dezvoltării. Îmi spune că îi e ruşine să-şi mai privească angajaţii în ochi.
Adi are 25.000 de euro de plătit. „Număr zilele până achit tot şi mă las”, îmi spune apăsat. La 5 dimineaţa se scoală, la 9 seara se culcă. De aproape 10 ani munceşte ca un rob la propria lui fermă de pui. Nu mai poate, s-a săturat până-n gât.
Toţi de care vă spun trăiesc pe picioarele lor, cum îşi aştern, aşa dorm. Nu primesc nimic de la nimeni, ba hrănesc pe alţii care n-au avut curajul lor, pofta de mărire şi nebunia. N-au niciodată weekend liber, ei sunt în oraş, la firmele lor, când toţi fug spre răcoare şi lasă Iaşul pustiu. Sunt şi chelneri, spală şi mesele dacă trebuie, sau cară cu roaba găinaţul până la remorcă.
Ei sunt eroii mei, invizibili şi neîmpăcaţi ca nişte suflete damnate. Îşi trăiesc viaţa cu tavanul apăsându-i pe umeri. Impozitul pe profit plătit, în mai, în România tinde spre zero. Exporturile au crescut uşor, dar bugetul se echilibrează doar din taxele pe salarii, adică statul se autoconsumă. Firmele mici mor pentru că discrepanţa dintre săraci şi bogaţi s-a adâncit. Cei prea săraci nu mai consumă şi sistemul se prăbuşeşte.
Tot ce v-am spus e real, oamenii aceştia există, au frisoane noaptea şi uneori scutură capul alungând coşmarurile. Când unii nu ştiu cum să rămână în viaţă şi, odată cu ei, să ţină în picioare şandramaua asta numită România, nu eşti cam nesimţit să răstorni lumea pentru neaplicarea unui referendum de doi lei? Nu cumva Traian Băsescu devine prea nesimţit? Nu eşti nesimţit să ai trei ani la dispoziţie să reduci numărul parlamentarilor la 300 şi totuşi să nu o faci, iar acum să întorci România cu fundul în sus şi să ceri să se mai cheltuie 50 milioane de euro, doar ca să te lansezi mai bine pentru alegerile de anul viitor?
Să te bălăceşti în populism, laolaltă cu ceilati din USL, dar să te crezi mai cu moţ, nu e cumva prea mult? Să n-ai nicio strategie coerentă pe următorul deceniu, să nu te preocupe inechităţile din societate şi economie, dar să tot pretinzi că eşti altfel decât ceilalţi, nu devine un caz patologic? Nu atât de malign cum ne fac Antenele să credem, dar la fel de inutil ca toţi ceilalţi populişti pe care-i înjură cu foc. Din respect pentru munca celor care ţin România în spate, Traian Băsescu ar trebui să spună ceva deştept sau să tacă.
