Este în tot şi în toate, dezinformează şi manipulează, schimbă preşedinţi, guverne şi majorităţi. Trolii şi hackerii ruşi, flancaţi de televiziunile şi site-urile aferente, manipulează abundent şi sunt vinovaţi de toate eşecurile spaţului euroatlantic, de toate defecţiunile şi paşii înapoi.
„Furtuna perfectă“ din SUA şi Europa are un singur nume, şi acesta este – Rusia.
Acest mod de gândire este – vom argumenta mai jos – cel mai profund rău care i se poate întâmpla spaţiului euroatlantic în general, şi Europei în particular.
Da, Rusia se implică şi are tot interesul din lume să spulbere configuraţii de tip UE, NATO, spaţiu euroatlantic. În realitate, şubrezirea acestora, şi nu atât susţinerea unui politician sau altul, în SUA sau Europa, este obiectivul real al Moscovei.
Dar a gândi Rusia ca Inamicul (cu I mare), iar anihilarea acţiunilor ei ca Soluţia (cu S mare) pentru defecţiunile vădite ale lumii noastre euroatlantice este, din punct de vedere sociologic, o fraudă fără precedent; din punct de vedere strategic – o capcană colosală, iar din punct de vedere politic – cea mai mare laşitate şi obtuzitate a elitelor europene sau americane care îşi găsesc, mediocru, un perfect ţap ispăşitor. Dar să le luăm pe rând.
Rusia care alege în locul nostru
Încă înainte de dezbaterile izbucnite în SUA după alegerea preşedintelui Donald Trump, state europene dintre cele mai importante începeau să îşi pună problema implicării Rusiei în alegerile din ţărilor lor.
Propaganda unor canale de televiziune sau site-uri finanţate şi susţinute de la Moscova, implicarea acesteia pe reţelele de socializare (troli, hackeri etc.) au început să fie semnalate public.
În noiembrie 2016, Bruno Kahl, şeful Serviciului german de informaţii externe spunea într-un interviu din „Süddeutsche Zeitung“ că Germania are probe că „atacuri cibernetice se petrec şi nu au alt scop decât de a genera incertitudine politică“.
În Franţa, avertismentele au fost de acelaşi fel. În decembrie anul trecut, Guillaume Poupard, directorul general al Agenţiei naţionale franceze pentru Securitatea sistemelor informatice avertiza într-un interviu din „Le Monde“ asupra „ameninţărilor pe care le constată democraţiile occidentale cu scopuri politice şi pentru destabilizare“.
De la aceste avertismente, perfect legitime, cu siguranţă, s-a mers şi mai departe. Presa a amplificat enorm mesajul, iar politicienii au prins ideea din zbor.
Angela Merkel, ea însăşi, a sugerat în ieşiri publice că Rusia ar putea încerca să influenţeze alegerile parlamentare din septembrie 2017, îngrijorată că posturile de televiziune ruseşti sau agenţii/site-uri de ştiri răspândesc în abundenţă ştiri false (violurile din Berlin), manipulatorii, menite să inducă confuzie, neîncredere şi să schimbe comportamentul de vot.
În SUA, discuţia a ajuns la cote neimaginabile. După scurgerea de informaţii de pe serverele Comitetului naţional Democratic şi din mail-ul privat a lui John Podesta, şeful de campanie a lui Hillary Clinton, s-a continuat cu disputa fără precedent între preşedintele ales Donald Trump şi serviciile de informaţii.
Ambele tabere au călcat în picioare mai multe linii roşii. S-a mers atât de departe încât s-a sugerat chiar că succesul candidatului republicat este consecinţa implicării ruse şi că, fără această implicare, Donald Trump nu ar mai fi câştigat. Concluzia logică – s-a şi formulat ca atare – ar fi că este un preşedinte nelegitim.
Din Germania şi SUA, discuţia a ajuns şi pe la noi, prin Est. Căci dacă Rusia e capabilă să ameninţe exerciţiul electoral din ditamai state precum SUA, Germania sau Franţa, de ce nu s-ar implica şi în ţările noaste? Nu cumva s-a şi implicat?
S-a ajuns, totuşi, prea departe. Acest delir trebuie oprit nu doar pentru consecinţele devastatoare pe care le poate produce, ci pentru că, pur şi simplu, este o minciună. Altminteri spus, se bazează pe premise false şi aserţiuni eronate.
O greşeală de gândire deloc inocentă
Sociologii lucrează cu ceea ce se numeşte „teorema lui Thomas“. Aceasta spune că „un fapt fals, perceput ca real, devine real prin consecinţe“.
Aplicaţia cea mai cunoscută a acestei teoreme este atacul împotriva unei bănci sau a unui sistem financiar-bancar. O suită de zvonuri legate de o bancă care ar fi în faliment deşi nu este (faptul fals), odată crezut de public (perceput ca real) duce la acţiunea depunătorilor de a-şi scoate bani, concomitent şi intempestiv, din bănci. Ca rezultat, banca falimentează (faptul fals devine real prin consecinţe).
Acest exemplu, şi multe altele, prost digerate şi utilizate grăbit, alimentează ideea că propaganda şi zvonurile false pot influenţa irepresibil şi decisiv viaţa socială pe toate palierele acesteia.
În realitate, nu e chiar aşa. Iar eroarea care stă la baza acestui mod de gândire se poate vedea şi în exemplul anterior: pentru ca zvonul iniţial (banca este în faliment sau incapacitate de plată) să fie perceput ca real, trebuie să fi existat deja, în populaţie, neîncredere şi sentimentul precarităţii sistemului financiar-bancar şi, deci, a băncii respective.
Într-un stat în care încrederea în acest sistem este profundă şi justificată, o asemenea campanie de zvonuri are şanse extrem de mici să ducă la rezulte de genul celor descrise mai sus. Este, altminteri spus, nevoie de o criză anterioară, la nivelul încrederii sociale, care să genereze consecinţele sugerate mai sus. Înainte de criza propriu-zisă – căderea băncii – trebuie să existe o altă criză, mai puţin vizibilă, dar esenţială – criza de încredere.
Avem nevoie, de aceea, în locul unei cauzalităţi simpliste şi, sociologic, inculte, de o gândire în doi paşi.
Primul nivel este cercetarea gradului de încredere socială în instituţiile unui stat sau a unei entităţi mai ample (UE, NATO etc.). Când acesta este solid, şansele de reuşită ale acţiunilor de destabilizare din partea unui inamic extern printr-o acţiune de manipulare sau atac mediatic sunt reduse.
Când societatea respectivă se află deja în criză, când rănile sunt deschise, când nivelul de încredere în instituţii şi politicieni (în „Sistem“) se prăbuşeşte – atunci intervenţia externă are şanse indiscutabile să modifice profilul unei societăţi.
În afara acestei crize iniţiale, intervenţia externă va atinge doar un procent nerelevant şi nereprezentativ din populaţie (statele moderne sunt destul de mari ca să găseşti în ele o sută de susţinători pentru orice!), dar nu poate demantela sau modifica profilul societal.
Primul nivel ţine de analiza sociologică, al doilea de analiza operaţiunilor de manipulare şi dezinformare.
Această distincţie este crucială pentru a înţelege relaţia între manipularea/dezinformarea rusă în relaţie cu SUA şi UE.
Gândirea în doi paşi
Avem acum o grilă adecvată pentru a înţelege mai bine ce se petrece în SUA şi UE în relaţia cu dezinformarea/manipularea rusească.
Definiţia cea mai bună a omului inteligent este că nu confundă planurile. În acest caz, nici noi nu trebuie să o facem. A gândi doar palierul al doilea (manipulare, dezinformare etc.) înseamnă a nu vedea pădurea din cauza copacilor sau a transforma efectele în cauze, şi viceversa.
Discuţiile legate de implicarea Rusiei în alegerile din SUA denotă, de prea multe ori, o incultură sociologică profundă. Ideea că Rusia l-a făcut pe Trump preşedinte – dincolo de faptul că spune exact ce Rusia vrea să se spună despre ea! – este ilustrarea perfectă a gândirii greşite pe care am analizat-o mai sus.
În acest scenariu, nu mai contează nici nemulţumirea publică profundă, nici dezamăgirea în Sistemul american, nici anti-carisma virulentă a lui Hillary Clinton (care, vorba lui Donald Trump, nu putea strânge laolaltă mulţimi de oameni fără să fie dusă de mână de o vedetă consacrată). Nimic. E vorba despre „fake news“, manipulare, dezinformare. Şi punctum.
Situaţia din SUA este de două ori absurdă, chiar comică, dacă nu ar exista consecinţe atât de grave. A spune că Trump a învins din cauza unor „fake news“ livrate insidios de hackerii ruşi frizează pe alocuri absurdul, iar, sociologic, ne întoarce, parcă, cu aproape 100 de ani în urmă, în perioada de debut a studiilor de sociologia comunicării, în care lumea era convinsă că o injecţie mediatică, bine orientată, schimbă orice, oricând, oriunde.
De aici teoriile faimoase atunci ale „glonţului magic“ sau „injecţiei hipodermice“, bazate pe o cauzalitate simplistă: emitentul transmite, receptorul, pasiv, receptează.
Când cercetătorii americani au întrebat prizonierii japonezi din cel de-Al Doilea Război Mondial cum reacţionau la manifestele aruncate din avion înaintea bătăliei şi prin care li se spunea că Japonia e învinsă, iar împăratul i-a trădat, deci e inutil să reziste în continuare, răspunsul lor stupefiant pentru cercetători era că… luptam mai îndârjiţi! Ceea ce se credea dintr-o parte că era propagandă demobilizatoare, devenea de fapt, opusul ei.
Dezbaterile publice despre atotputernicia Rusiei se bazează, tacit, pe aceste prezumţii naive, după care anumite mesaje media pot totul.
Că (altminteri) seducătoarea Russia Today, Sputnik şi ale canale insidioase, inclusiv reţelele de socializare, pot schimba realităţi.
Este, evident, o minciună prin exagerare. Şi, în cazul american, o profundă contradicţie în termeni. Dacă mass-media şi propaganda rusească au putut, chipurile, să schimbe radical comportamentul de vot în favoarea lui Donald Trump, cum se face că, practic, TOATĂ mass-media de mainstream din SUA (cu rarisime excepţii), de la CNN la New York Times, plus Hollywoodul cu celebrităţile lui cu tot, fiecare cu conturi de FB de zeci de milioane de urmăritori, nu au reuşit să schimbe apetitul electoral al aceluiaşi public?
De câţi hackeri ar fi fost nevoie pentru a deturna mesajul anti-Trump a lui Robert de Niro, difuzat şi comentat la ore de vârf de toate televiziunile americane, publicat pe site-urile tuturor ziarelor şi tirajat abundent pe reţele de socializare? Întrebarea e retorică.
În realitate, victoria lui Donald Trump este expresia cea mai pură nu a supra potenţei mass-mediei „oficiale” (de sistem), ci a neputinţei acesteia în anumite circumstanţe.
America nu s-a văzut bine în Europa din cauza CNN-ului. Este o realitate. Dar în America s-a văzut. Iar americanii l-au votat pe Trump în pofida unei presiuni mediatice colosale şi fără precedent în favoarea lui Hillary Clinton. De aici ar trebui să înceapă orice discuţie serioasă.
În Europa, lucrurile stau la fel. A acredita ideea că Rusia modifică totul prin manipulare şi că UE se va destrăma din pricina asta înseamnă a greşi flagrant. Sigur că Rusia încearcă aşa ceva – e în firea lucrurilor! -, dar, dacă va reuşi, nu va fi doar pentru că încearcă, ci pentru că bate la uşi deschise.
Un singur exemplu: toată lumea în Europa ştie că Frontul Naţional a fost finanţat de către Moscova. Au aflat între timp şi francezii, cu certitudine.
În pofida acestui fapt, numele liderului acestui partid se află în fruntea sondajelor pentru preşedinţie, iar lupta împotriva ei nu se face cu un candidat care se desparte radical de agenda acesteia, ci unul care începe să îi semene din ce în ce mai mult. Inclusiv în ceea ce priveşte atitudinea faţă de viitorul UE şi de relaţia cu Rusia!
Iar în Germania, cancelarul Angela Merkel, pentru a mai câştiga odată, trebuie să se reinventeze, inclusiv în ceea ce priveşte faimoasa şi de trista amintire politică a „Willkommenskultur“.
Dacă va câştiga mâine, Angela Merkel nu va avea în nici un caz agenda politică de ieri. Şi asta nu din pricina hackerilor ruşi, ci a unor evoluţii europene mai profunde, unei scăderi periculoase a încrederii în liderii europeni şi în proiectul european care nu pot lăsa Germania neafectată electoral.
Şi aceste lucruri există. Ele sunt provocările reale ale lumii euro-atlantice, indiferent de efortul de subminare pe care Rusia îl face la un moment dat.
Capcana strategică în care cade Vestul
Există propagandă rusească? Evident că da. Şi va exista în continuare. Trebuie ea combătută? Fireşte. Doar că atitudinea faţă de aceasta trebuie bine calibrată. Eficienţa propagandei/dezinformării ruse este direct proporţională cu crizele de încredere din societăţile noastre.
A nu ne concentra pe acestea şi a considera esenţial doar al doilea palier este nu doar o greşeală sociologică sau o scuză pentru mediocritatea politicienilor europeni (câtă nevoie are Junker de liderul de la Kremlin!), ci o capcană strategică majoră. În realitate, aceasta ar fi victoria deplină a preşedintelui Putin!
„Cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX a fost destrămarea URSS”. Acestea nu sunt vorbele unui nostalgic comunist – Vladimir Putin este departe de aşa ceva. Sunt însă vorbele unui nostalgic rus! Sunt expresia unui naţionalism rusesc teribil, pentru care URSS a fost încarnarea cea mai formidabilă a devenirii şi substanţei ruseşti.
Atunci Rusia era cea mai puternică, primită la orice masă de decizie, temută, fioroasă, respectată. Asta vrea Putin şi – tristă veste! – majoritatea ruşilor alături de el.
Iar fostul spion KGB este primul preşedinte care le livrează aşa ceva de ani buni de zile.
Forţa şi determinarea Rusiei de azi nu stă nici în oprimarea, nici în manipularea cetăţenilor ruşi – naivă iluzie! Ci în forţa aceea profundă şi unică a naţionalismului rus, singurul naţionalism al unui stat care se consideră naţional, dar care a fost întotdeauna în gândire şi acţiune un Imperiu.
Acesta este paradoxul şi unicitatea Rusiei! Un naţionalism imperial, mesianic, care a reuşit prin Dostoievski, să îl „naţionalizeze“ chiar şi pe Mântuitor, prin figura lui Alioşa Karamazov, care devine Hristul rus trimis să mântuie lumea… Căci dacă cineva poate să mântuie, atunci trebuie să fie, obligatoriu, rus.
Cât timp Vladimir Putin va livra credinţa că a fi rus înseamnă ceva mare şi dincolo chiar de Rusia, va rămâne la putere. Iar a vorbi neîncetat despre forţa Rusiei de a schimba lumea şi a demantela spaţiul euroatlantic, dincolo de faptul că este fals prin exagerare, nu face decât să întărească legitimitatea internă a liderului de la Kremlin.
Oricât de scandalos ar părea asta, CNN sau chiar serviciile secrete americane lucrează acum, fie că vor fie că nu, pentru Vladimir Putin. Căci ruşii, după cum bine s-a sesizat deja, tocmai asta vor. Pe de-o parte, să provoace cât mai multă criză şi tensiune în SUA, pe de alta, confirmarea că sunt tari, puternici, recunoscuţi, temuţi, capabili să schimbe lumea şi rezultatul alegerilor.
Astăzi, propaganda rusă, internă şi externă, lamentabil exacerbată de dezbaterile din SUA sau Europa, asta face. Face din Rusia o putere incomparabil mai mare decât este.
Make Russia great again!
Dacă persistă în această capcană strategică, spaţiul euroatlantic nu va face decât să repete greşelile URSS în confruntarea cu Occidentul.
URSS s-a prăbuşit fără să tragă nici un foc de armă. Ignorându-şi profunde contradicţii interne, criza economică, lipsa de încredere cronică a cetăţenilor în „patria” lor, Moscova a căzut în capcane şi s-a lansat în aventuri externe sau confruntări cu America („războiul stelelor”) pe care nu avea cum să el câştige.
A fost o evaluare complet greşită care nu a putut surmonta contradicţiile sistemului şi criza de încredere internă.
Nu ştim dacă Donald Trump va face „America great again“. Dar modul eronat şi simplist în care se vorbeşte despre „puterea“ Rusiei după alegerile din SUA şi în preajma alegerilor din Europa, riscă să facă, precum visa de când contempla cu lacrimi în suflet prăbuşirea URSS tânărul ofiţer Vladimir Putin: Russia great again!
