Ajuns la Cala Albă promovând ‘îndrăzneala de a spera’, Barack Obama ştie că locul său în cărţile de istorie va fi întotdeauna măsurat în funcţie de aşteptările uriaşe pe care le-a stârnit alegerea sa, în SUA şi în restul lumii, comentează AFP, potrivit agerpres.
Dincolo de zâmbetul larg, de calm şi de eleganţa în exercitarea puterii unanim salutată, ce va rămâne din cele două mandate ale acestui preşedinte democrat cu un parcurs unic, născut dintr-un tată kenyan şi care şi-a petrecut copilăria între Hawaii şi Indonezia?
Citeşte şi: Omanul a preluat 10 deţinuţi de la Guantanamo
De la scăderea semnificativă a şomajului la moartea lui Osama ben Laden, trecând prin reluarea relaţiilor cu Cuba sau acordul mondial privind clima, Barack Obama, primul preşedinte de culoare din istoria SUA, poate revendica progrese reale.
Însă un vis s-a pierdut pe drum: cel al unei Americi reconciliate.
Anii de blocaje caricaturale cu Congresul şi alegerea şoc a lui Donald Trump – pe care el nu a anticipat-o – la capătul unei campanii de o agresivitate incredibilă au dovedit că SUA sunt traversate de profunde linii de fractură.
Bineînţeles, diviziuni politice, cu două blocuri, republicani şi democraţi, care refuză dialogul până în punctul în care poate afecta funcţionarea democratică.
De asemenea, există în continuare diviziuni rasiale, care au reapărut la lumină cu o vigoare neaşteptată. Dornic să nu fie doar ‘preşedintele celor de culoare’, Barack Obama, în mod paradoxal, nu a fost probabil cel mai bine plasat pentru a schimba aceste linii de fractură.
Însă realitatea l-a contrazis pe cel care afirma în 2004, într-un discurs care avea să îl proiecteze în faţa scenei, că nu există „o Americă progresistă” şi una „conservatoare”, „o Americă a celor de culoare şi o Americă a celor albi”.
Citeşte şi: Păreri împărţite la Moscova după ce Trump a propus reducerea armelor nucleare
Ca şi cum acest preşedinte calm şi raţional, puţin prea doct şi profesoral pentru gustul detractorilor săi, nu a luat pulsul şi nici nu a sesizat temerile acestei ‘alte Americi’, cea a unei clase de mijloc albe speriate de vâltoarea globalizării.
Barack Hussein Obama, cel de-al 44-lea preşedinte al SUA, părăseşte Casa Albă, la 55 de ani, cu o popularitate la apogeu, similară cu cea a lui Ronald Reagan la acelaşi moment.
Pentru acest relativ novice în politică ce promisese într-o campanie dominată de sloganul ‘Yes We Can’ să transforme fundamental SUA, procesul de învăţare a puterii a fost dur.
Ajuns la putere la vârsta de 47 de ani, cu patru ani mai mult decât John F. Kennedy, el a recunoscut de bunăvoie că a subestimat greutatea ocupării postului de la Casa Albă.
El nu a putut decât să deplângă blocajul sistematic al republicanilor în Congres, chiar dacă i-au lipsit în mod incontestabil flexibilitatea şi dibăcia în relaţiile cu Capitol Hill.
Confruntat la momentul ajungerii la putere cu un adevărat haos economic, financiar şi imobiliar, zone întregi din industrie fiind în pragul prăbuşirii, el a fost nevoit să adopte un dureros plan de relansare de 800 de miliarde de dolari.
Citeşte şi: Ei sunt şefii banilor. Opt bărbaţi au o avere egală cu veniturile a jumătate din populaţia lumii
Apoi, după o lungă şi dificilă luptă parlamentară, a reuşit să obţină votarea unei reforme a sistemului de asigurări medicale, supranumită ‘Obamacare’, în care toţi predecesorii săi s-au blocat.
Aproximativ 20 de milioane de americani beneficiază în prezent de acest program pe care Donald Trump vrea să îl anuleze.
În privinţa politicii externe, bilanţul este unul amestecat.
Premiul Nobel pentru Pace primit în 2009 a fost, în acest sens, aproape un cadou otrăvit. Barack Obama a fost recompensat, a priori, pentru noul suflu pe care l-a adus.
Fostul senator de Illinois poate în mod legitim să revendice o ruptură netă cu anii Bush.
El a orchestrat reducerea semnificativă a trupelor americane din Irak şi Afganistan (numărul militarilor a scăzut de la 180.000 la 15.000) şi a interzis folosirea torturii utilizate de CIA după atacurile de la 11 septembrie 2001.
Reintegrând Iranul, marele rival şiit al Arabiei Saudite, în jocul diplomatic şi afirmând cu fermitate că America are şi alte priorităţi – Asia şi Africa în special – decât Orientul Mijlociu, preşedintele SUA a încercat să reaşeze cărţile de joc.
Citeşte şi: Franţa. Prima ‘sală de consum de droguri’ primeşte 200 de toxicomani zilnic – FOTO
Însă prudenţa şi pasivitatea în faţa războiului din Siria, care a provocat cea mai mare tragedie umanitară de după cel de-Al Doilea Război Mondial, aruncă o umbră asupra anilor petrecuţi la Casa Albă.
Deşi a respins criticile, el a recunoscut în cele din urmă o formă de lipsă de putere. „Mă întreb permanent: A existat vreo iniţiativă la care nu ne-am gândit? A existat vreo cale, dincolo de cele care mi-au fost prezentate, pe care Churchill sau Eisenhower ar fi imaginat-o?”, a afirmat Obama.
În privinţa anumitor dosare, cum este cel privind clima, Obama, specialist în drept constituţional, a învăţat şi a ştiut să se adapteze.
Din imensa dezamăgire de la summitul de la Copenhaga din 2009, a reţinut o evidenţă: nu se poate face nimic fără o axă comună Washington-Beijing. Pe acest fapt s-a construit în bună parte succesul Acordului de la Paris de la sfârşitul lui 2015.
În alte dosare, de la conflictul israeliano-palestinian la închisoarea de la Guantanamo, el a eşuat în mod evident. La două zile după venirea la putere, el a semnat un decret care viza închiderea centrului de detenţie instalat în Cuba în maximum un an. Opt ani mai târziu, această închisoare cu reputaţie sinistră numără mai puţini deţinuţi, însă este în continuare acolo.
