Spre exemplu, CCR stabilea diferenţele dintre graţierea individuală şi colectivă. „În cazul graţierii individuale, Preşedintele României are în vedere, cel mai adesea, raţiuni umanitare, izvorâte din circumstanţe deosebite în care se găseşte condamnatul sau în care a săvârşit fapta“, arătau în 2003 magistraţii CCR. „În cazul graţierii colective sunt preponderente raţiunile de realizare a unei politici penale şi sociale faţă de o anumită categorie de condamnaţi pentru infracţiuni ce nu prezintă un pericol social ridicat şi care au dat dovezi temeinice de îndreptare, oferindu-li-se acestora posibilitatea de a beneficia de clemenţa legiuitorului“, mai spunea Curtea. Dacă ne uităm pe legea elaborată zilele trecute de Ministerul Justiţiei condus de Florin Iordache, vedem că „pericolul social“ a fost trecut cu vederea, din moment ce noua lege a graţierii oferă clemenţă violatorilor sau altor condamnaţi pentru infracţiuni cu greutate, care au însă peste 60 de ani sau copii mici acasă.
O altă nuanţă importantă pe care o sublinia Curtea în 2003 este următoarea: „graţierea colectivă se acordă prin lege organică, de către Parlament“. Or, Guvernul Grindeanu pregăteşte adoptarea unei legi a graţierii prin ordonanţă de urgenţă. Din punct de vedere legal, Guvernul poate modifica o lege organică prin OUG, dar care ar fi urgenţa, din moment ce PSD are o largă majoritate în Parlament care ar putea promova rapid o astfel de lege care să depopuleze închisorile? Diferenţa dintre lege şi OUG este majoră. O ordonanţă de urgenţă intră în vigoare imediat după publicarea în Monitorul Oficial, deci oferă graţiere irevocabilă, căci o eventuală decizie de neconstituţionalitate a CCR se aplică numai pentru viitor. În schimb, o lege poate fi blocată de CCR înainte de promulgare, deci nu le oferă deţinuţilor siguranţa liberării.
Curtea a modificat legea
În 2003, legea graţierii a ajuns la CCR după ce mai mulţi avocaţi au ridicat în instanţă excepţia de neconstituţionalitate, invocând motive discriminatorii. Mai exact, legea acorda graţiere doar celor cu condamnări definitive, în timp ce avocaţii susţineau că de clemenţa statului ar trebui să beneficieze şi cei care au comis exact faptele pentru care se acordă graţiere, dar care n-au primit încă o condamnare definitivă. Părerile atunci au fost împărţite, atât între diferite instanţe din ţară, cât şi între magistraţii CCR.
Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiţie aprecia că „dispoziţiile criticate sunt constituţionale, deoarece graţierea este o măsura de clemenţă, iar condiţiile de acordare şi aplicare a acesteia sunt stabilite de legiuitor“. Însă CCR a venit şi a spus că e discriminatoriu ca, pentru aceleaşi fapte, un condamnat definitiv să scape, iar altul, cu o condamnare doar în primă instanţă, spre exemplu, să rămână după gratii. „Durata procesului penal şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei“, susţinea atunci CCR. În urma acestei decizii, Parlamentul a modificat legea, astfel încât graţierea s-a acordat pentru faptele săvârşite până la intrarea în vigoare a legii, nu pentru condamnările definitive existente până la intrarea în vigoare a legii. ;
