A început ca un zvon lansat în presă după confidenţele „scăpate” în mod oportun, citate ca fiind „pe surse” din zona cercului de consilieri ai Preşedintelui francez. Prima reacţie a fost că ar fi vorba despre un balon de încercare lansat pentru a se testa pieţele politice, interne şi externe, în ce priveşte gradul real de popularitate pe care Hollande îl are după anunţul surpriză (mai ales prin modul abrupt în care a fost făcut) privind decizia sa de a nu mai candida pentru un nou mandat. Rezultatele au fost cumva încurajoatoare, sondajele indicând o creştere reală, dar nu într-atât de spectaculoasă încât să justifice ceea ce, la un moment dat, apăruse ca o variantă posibilă, adică o revenire asupra deciziei privind candidatura, mai ales în contextul în care candidaţii stângii, mai ales speranţa Manuel Valls, au performat destul de puţin convingător.
Caz în care este probabilă o intenţie, cel puţin la nivel de prinicipiu, de a încerca pariul riscant pe care-l reprezintă o candidatură pentru postul de Preşedinte al UE.
Post care, tehnic, rămâne vacant începând cu data de 31 mai 2017, odată cu încheierea mandatului de doi ani şi jumătate deţinut acum de polonezul Donald Tusk.
Sigur că, cum spun Tratatele, este posibilă o reînoire a mandatului, una singură, pentru încă doi ani şi jumătate, existând precedentul preşedintelui anterior, Herman Van Rumpoy (primul în istorie care a ocupat acest post după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona). Ceea ce a fost relativ simplu atunci, acum pare să fie destul de complicat deoarece recomandarea unui candidat pentru acest post ar trebui să vină, în principiu, din partea Statului Membru din care provine.
Oficial, Polonia a declarat că nu-l mai susţine pe Tusk pentru un al doilea mandat, Primul Ministru Beata Szydlo afirmând foarte limpede: „Uniunea Europeană se confruntă cu mai multe crize. Aveţi nevoie de un lider puternic care să poată duce înainte reforma. Şi nu cred că Donald Trump a vrut să facă faţă acestei provocări”.
Există însă, iarăşi teoretic, posibilitatea ca liderii europeni reuniţi la nivelul Consiliului să decidă că vor alege o personalitate anume, chiar în prezenţa opoziţiei Statului Membru. Ceea ce, în cazul lui Tusk, s-ar putea produce tocmai fiindcă noul tandem de putere PPE-ALDE şi-a anunţat sprijinul în favoarea polonezului. Situaţie care, iarăşi teoretic, l-ar avantaja şi pe Hollande în cazul în care Franţa nu ar dori să-l propună oficial (căci este greu de crezut că Fillon sau Marine Le Pen ar fi atât de generoşi faţă de fostul lor preşedinte….).
În orice caz, alegerea va fi făcută doar în cadrul restrâns al şefilor de state şi guverne reuniţi în Consiliul European şi, conform Tratatelor, nimeni, nici măcar Parlamentul European, nu are vreun cuvânt de spus, fie la nivel de negocieri, fie (cum e cazul pentru comisarii europeni) prin organizarea de audieri. Votul va fi în circuit perfect închis şi, pentru a obţine nominalizarea, este nevoie să obţină majoritatea calificată. Sigur că, iarăşi în principiu, cutuma spune că pentru o astel de nominalizare, pentru ca parcursul ulterior al Preşedintelui să fie unul eficient, este preferabil să se procedeze prin consens, adică îndelung negociată cu toate Statele Membre.
Procesul a început deja, coordonat de reprezentanţii preşedinţiei rotative malteze a UE, iar ceea ce avem, cel puţin în acest moment, pe Donald Tusk care vrea să-şi prelungească mandatul şi încă două nume la nivel de zon ambele din zona socialiştilor non-radicali: Francois Hollande şi Matteo Renzi.
La nivel de preferinţe de vot în cadrul Consiliului European, popularii europeni plus cei de la ALDE fac cele 2/3 necesare. Asta în cazul în care decizia lor de a-l susţine pe Tusk se va confirma şi în continuare căci evoluţiile politice sunt foarte rapide şi oarecum neaşteptate. În actualul context, liderii europeni vor vrea să continue linia politică de până acum, sau vor dori să introducă ceva schimbări importante?
Întrebare care agită acum mediile politice de la Bruxelles, extrem de neliniştite de modul în care va funcţiona relaţia cu Administraţia Trump şi, acum, cu mult mai deschise la ideea unei relaxări a politicii dure de până acum cu Rusia, mai ales la nivel economic.
Pe de altă parte, dat fiind că rolul esenţial al Preşedintelui UE este unul de mediator şi de conciliator între poziţiile adeseori extrem de diverse ale Statelor Membre, acum are loc o reevaluare a fişei candidatului ideal care să fie o personalitate cu minimum de asperităţi în relaţia cu ceilalţi colegi europeni. Şi toată lumea este în faţa aceleiaşi întrebări extrem de dificile: poate ştim bine cine ar fi personalitatea asta în momentul de acum, dar cum să alegem acum pe cine va trebui să discute sau să facă faţă viitorilor lideri care vor rezulta din alegerile din acest an?
O dilemă majoră care, pe fond, potenţează toate raţionamentele şi negocierile care au început deja. Asta pentru că, dacă există un lucru cert în acest moment, este că s-ar putea ca cel care va ocupa fotoliul de Preşedinte al UE să fie confruntat, extrem de rapid, chiar până la finele acestui an, cu cea mai mare criză de identitate din interiorul Uniunii Europene, posibil ameninţată de un proces de implozie. Urmat, cum prevăd unii analişti, de formarea rapidă a unui alt sistem, unul de forţă, relativ rapid decis de cei care vor vrea să mai formeze un sistem de uniune aprofundată.
Raţionamente care nu vor face ca alegerea să fie simplă, dimpotrivă, îi vor adăuga multe necunoscute, totul raportat la o ţesătură de fond, încă nici ea desluşită exact, cea a negocierilor care se vor purta între SUA şi Rusia privind viitorul structurilor planetare de putere. Europenii vor decide dar, de data asta, uitându-se foarte, foarte atent (şi cu oarece nelinişti) înspre Washington şi Moscova.
