Într-un interviu acordat ProSport acum câţiva ani, Viorel Hizo, unul dintre cei mai longevivi tehnicieni din România, a povestit amănunte interesante despre fiul lui Nicolae Ceauşescu şi fotbalul anilor ’80.
Domnule Hizo, haideţi să ne întoarcem în timp, la începuturile carierei dumneavoastră. Cum aţi ajuns antrenor?
Lucram la Cisnădie (n.r. fabrica de textile), mă ocupam de export şi fabrica avea echipă de fotbal atunci, era 1975. În afara programului, nouă ani m-am ocupat de această formaţie, am cunoscut oameni din fotbal şi în 1984 am fost adus la Inter Sibiu, unde am rămas până în 1991. Am fost secundul lui Bondrea, al lui nea Titi Ardeleanu, dar şi principal în două perioade.
Nicu Ceauşescu era şeful din umbră al echipei?
El a venit când noi deja aproape că eram promovaţi din B în A, aveam câteva puncte avans faţă de Petroşani, deci nu ne-a ajutat el.
Cu ceva tot v-a ajutat…
Da, cu transferuri. Să luăm fotbalişti buni, fără să plătim. Când a venit la echipă a spus: „Să nu vă imaginaţi că o să vă câştig eu meciurile. Vă pot ajuta însă să faceţi o echipă, să nu ne facem de râs în Divizia A. Şi mai vreau ceva. M-aţi face cel mai fericit dacă aţi bate pe Steaua şi Dinamo, dar şi pe FC Olt”, ne-a transmis el. Şi ne-a adus fotbalişti buni, Jurcă şi Radu II de la FC Argeş, Mihai Zamfir şi Laurenţiu de la FC Olt, Mitică Bolborea şi Cezar Zamfir de la Naţional. Şi am început să batem pe Dinamo, pe FC Olt. Ţin minte că la FC Olt era Cornel Dinu antrenor şi Tică Dănilescu preşedinte. 5-0 le-am dat.
Şi pe Dinamo când aţi învins-o?
Imediat după Revoluţie, în 1990, la prima lor deplasare. Deci la Sibiu, 1-0, gol Majearu. Echipă fantastică avea Dinamo! Mircea Lucescu era pe bancă. Nimeni nu se aştepta să-i batem.
Cum era Nicu Ceauşescu după meciuri?
Era turbat când jucam contra Stelei sau a lui Dinamo. Uite, după meciul ăla cu FC Olt, când le-am dat 5-0, era foarte fericit. Să ştii că nu intra în vestiar, nu vorbea cu jucătorii, decât cu noi care ne ocupam de echipă. Era mai rezervat aşa… Sibienii l-au iubit mult, chiar dacă probabil ai auzit atâtea poveşti despre el. Uite, în timpul Revoluţiei de la Bucureşti, el se plimba pe stradă în centrul Sibiului, printre oameni, cu mâinile în buzunar. Cea mai mare greşeală a făcut că a plecat din oraş. Dar tot ajungeau la el… O fi făcut el multe prostii, dar a fost mic copil pe lângă ce fac azi alte beizadele.
Şi în 1991 aţi ajuns la Dinamo, secundul lui Halagian.
Da, am câştigat titlul în acel sezon, alături de Armeanul, un antrenor excepţional, care avea ochi pentru jucători, care ştia să ţină în mână echipa, de multe ori şi conducerea unui club. Când spunea Armeanul că unul va deveni fotbalist, aşa se întâmpla. Am luat titlul fără nicio înfrângere.
Şi fără niciun blat?
Îţi spun cu mâna pe inimă că a fost curat, sută la sută! Era prea mare diferenţa dintre noi şi ceilalţi. Echipa juca bine de tot. Din păcate, la câteva luni după ce s-a luat titlul, Halagian a trebuit să plece şi eu l-am urmat. Au existat discuţii cu conducerea, începuseră să ne vândă jucătorii mai buni.
