Reportaje cu implozie întîrziată
Mitropolitul isteric şi prea-sfinţii lui bulbuci
– cum s-a întîlnit păcătosul de mine cu o homerică criză de nervi a Înalt Prea Istericitului Daniel Ciobotea, actual general descoperit, patriarh şi preşedinte-director general al BOR –
Avertisment : acest text nu este recomandat babelor evlavioase şi ne-catehizate, clopotarilor care cred că Mamona e o cîntăreaţă pop din America ( distrabalată, daa, şeava di groază … ) , dascălilor care dau colivă la porci, precum şi tuturor pseudo-creştinilor care cred că rabi Ieşua a trecut prin lume doar ca să aibă alde Ciobotea motiv de călărit masele largi pravoslabnice.
Crucea, mitropolitul şi presa
Iaşi, primăvara anului 1992. Pe cele două maluri ale Prutului ( da, cel stîng şi cel drept, aţi ghicit ), era în plină desfăşurare un obicei nou, pravoslavnic, patriotic, unionist, atletic, probabil şi automobilistic, după cum se va vedea mai la vale : ” Drumul Crucii Bucureşti – Chişinău „. Şi retur. Adică : nişte băieţi duceau în spate, pe jos, cu rîndul, o cruce de lemn, de la Bucureşti la Chişinău. Şi retur. Ca simbol, spuneau organizatorii, al comunităţii de neam şi de credinţă între romînii de pe cele două maluri despărţitoare.
De ce evenimentul era, probabil, şi automobilistic ? Gurile rele, adică dujmanii credinţei şi re-unirii, ziceau că, uneori, băietanii cu crucea în spate mergeau oleacă pe jos, cînd ieşeau din sate şi oraşe, apoi se suiau frumuşel într-un microbuz care îi însoţea, coborînd cu vreun kilometru-doi înainte de următoarea localitate, ca să intre cum se cuvine, triumfali şi pedeştri. E drept, n-am asistat personal la asemenea scamatorii patriotico-creştine, dar zîmbetul pe sub mustaţă al unor persoane implicate, cînd am întrebat despre asta, mi-a fost suficient.
În acea prea-frumoasă primăvară bahluiană, lucram la revista Timpul , pe atunci săptămînal social-politic, şi aveam nobila misiune de a scrie despre a nu ştiu cîta ediţie a acelui marş crucifor. Stăteam deci la intrarea în Iaşi, mai la vale de ” Antibiotice „, unde primarele Simirad, recent ales, aştepta să-i întîmpine pe junii patrioţi & creştini. Junii au apărut, s-au spus vorbe calde, levitatoare, pe urmă dom’ premare s-a suit în maşină, luînd-o spre oraş, iar junii şi-au continuat, pe jos, drumul spre sediul mitropoliei, unde îi aştepta chiar IPS Daniel. M-am suit şi eu în maşina primarială, care avea un loc liber, cu gîndul de a ajunge mai devreme în centru, ca să-i cer o declaraţie mitropolitului, în legătură cu acel marş creştin.
Ştiam că mitropolitul era supărat pe presă, după logica din bancul cu rabinul, pe care îl înşela nevasta, iar el a vîndut canapeaua. Mai exact : la Durău, dl mitropolit scăpase nişte vorbe nu chiar kosher, într-o discuţie la care asistase scriitorul Daniel Corbu. Corbu îi pasase pontul amicului său Nichita Danilov, care scrisese în Monitorul despre vorbele prea-sfinte. Prin urmare, dl IPS, în loc să înveţe să-şi ţină gura, se supărase pe toată presa, evident mizerabilă şi inventatoare de scandal.
O barbă sfîntă şi supărată
În ciuda supărării mitropolitice, ştiam că unul din şefii de la Timpul era în relaţii bune cu dl Ciobotea, deci puteam spera la o declaraţie prea-sfintică. Deşi eram tot ateu şi pe-atunci , mi-am luat un aer plin de reculegere, bazîndu-mă puţin pe barba mai lunguţă pe care o purtam, şi am intrat în curtea catedralei, plin de încredere. Ca şi cum Sfîntul Talaleu îmi citise gîndurile, mitropolitul tocmai venea spre poartă, ca să-i întîmpine pe junii crucifori ( nu vă încruntaţi degeaba, Sfîntul Talaleu există, e trecut în calendarul creştin-ortodox, şi evident că e sfîntul meu favorit ).
” Bună ziua, Înalt Prea Sfinţia Voastră ! Mi-aţi putea spune cîteva cuvinte despre această acţiune a tinerilor pe care îi veţi primi astăzi ? „, am zis eu, cu un aer cît mai smerit ( ateu-ateu, da’ slujba-i slujbă … ) . ” Nu dau interviu ! „, s-a răstit vlădica, încruntat şi brusc înnegrit la faţă, de parcă îi ceream cu împrumut oala cu chetre scumpe de pe cap. Hm, mi-am zis eu, popa crede că oi fi de la ziarul care îl supărase. M-am căutat prin buzunare de un zîmbet cît mai pravoslavnic şi am continuat : ” Înalt Prea-Sfinte, ştiu că sînteţi supărat pe cei de la Monitorul, dar eu sînt de la Timpul, şi ştiu că aveţi relaţii bune cu revista noastră … ” , am zis eu, sperînd că am rezolvat problema. ” Nu dau interviu, am zis ! „, s-a răstit iar mitropolitul, mai încruntat şi mai nervos. ” Păi nu vroiam un interviu, Înalt Prea Sfinte „, am îngăimat eu, surprins de vehemenţa popii. ” Vroiam doar o declaraţie despre acest eveniment creştin „, am mai zis eu, sperînd să îmbunez miliţianul cu barbă lungă. A urmat aceeaşi replică, pe acelaşi ton de vătaf, însoţit de un gest agresiv. Aşa că m-am lăsat păgubaş, trimiţîndu-l pe popă, în gînd, într-o direcţie bine-meritată.
Între timp, cortegiul crucifor ajunsese în curte şi, la pachet cu mitropolitul, intra în catedrală. Am aşteptat afară, că n-avea rost să stau la stropit cu agheazmă din şomoiogul popii încruntat. Cînd au ieşit, o figură cu halat negru şi zîmbet mieros ne-a invitat pe toţi ” să servim un pahar de vin în palat la Înaltul „. Ia stai, mi-am zis, poate popa se mai îmbunează la un pahar. Aşa că am intrat şi eu în ” palatul Înaltului „, curios, ca prima dată într-un aşa bîrlog. Vinul alb era bun, nimic de zis, aşa că, după primul pahar, m-am apropiat de mitropolit, cu reportofonul la vedere. Aparatul avea şi funcţia de ” activare vocală ” , pornind automat cînd lîngă el vorbea cineva. Puteam deci sà-l înregistrez pe popă şi cu reportofonul în buzunar, dar am mizat pe efectul vinului şi n-am recurs la acest truc, mai ales că miza nu era aşa mare.
Tablou cu mitropolit căpiat
Cu zîmbetul smerit şi reportofonul la vedere, am ajuns lîngă barba sfîntă, repetînd întrebarea legată de marşul creştin & patriotic. Minune ! Zîmbitor şi amabil, IPS a început să-mi răspundă, ca un adevărat părinte duhovnicesc. Iaca, mi-am zis eu, un pahar de vin îmblînzeşte şi mitropoliţii mai apucaţi … Tot vorbind, am ajuns la subiectul Mitropoliei Basarabiei, iar IPS mi-a zis că a avut o întîlnire pe tema asta cu mitropolitul Vladimir, capul ortodoxiei basarabene supuse Moscovei. Cum nu auzisem de întîlnire, l-am întrebat pe IPS cînd a avusese ea loc.
Brusc, s-au deschis porţile iadului. Vînăt la faţă, halatul negru şi bărbos a început să ţipe, ca din gură de şarpe : ” Ceeeii aastaaa ? ! Iiinterviuuuu ? ! Aaam ziiis căăă nuuu daaau iiiinterviuuuu !!! ” . M-am blocat . Reportofonul, mărişor, negru şi cu bec roşu aprins, era sub nasul IPS de minute bune, de cînd vorbeam cu el, în armonie divină. Am dat să zic ceva, dar halatul negru urla în continuare, ca lovit de streche : ” Ceeeiii aastaaa ? ! Peee ascuuuunsss ?!!! Aaşaaa ceeevaa nuuu seee faacee !!! Deeeooontooloogiiiaaa !!! Ruuuşiiineee !!! ” .
Sincer, eram şocat şi nu înţelegeam în ce film nimerisem, dintr-odată. Am îngăimat că nu era nimic pe ascuns, că reportofonul era la vedere … Degeaba. Halatul negru continua să zbiere, în timp ce alte halate negre se uitau la mine sumbru, cu priviri de hultan : ” Eeeuuu aam foost în Eeelveeţiia zeeecee aaani, daar aaaşaaa ceeva n-aaam văzuuut ! ! ! Ruuuuşiiineee !!! Deee aaaastaaa nu maaai dăm noiii înaaiiinteee !!! Ruuuşiineee !!! ” .
Cu greu, printre zbierătele prea-sfinte, începeam să înţeleg : întîlnirea cu popa basarabean era secretă, dl Ciobotea scăpase porumbelul, iar acum îşi acoperea găinaţul cu balega violentă a unei crize de isterie. O criză pentru care ambulanţa l-ar fi dus la spital legat de targă , dacă nu era ditamai IPS. Cum criza nu se mai oprea, mi-am adus aminte de o vorbă veche : nebunului e mai bine să-i vorbeşti pe limba lui. Se crede rege ? Zi-i ” majestate „. Aşa că, sub zbierătele mitropoliticeşti, am tras aer în piept, am lăsat capul în jos şi am zis, cît de clar am putut ” Înalt Prea Sfinte, poate că am greşit, dar n-a fost cu voia mea … ” .
Minune dumnezeiască ! Ca şi cum turnasem ulei de măslin pe marea agitată, halatul negru s-a liniştit instantaneu, iar mîna lui lăboasă mi s-a aşezat pe capul plecat, la pachet cu vorbele sfinte : ” Iertat să fii, fiule !”. Am plecat capul mai tare şi mi-am muşcat buzele. Nu de căinţă, ci fiindcă mă bufnea rîsul, văzînd ce rapid reacţionase robul lui Pavlov, frate bun cu cîinele din celebrul experiment. Deci am mai stat un pic cu capul plecat, ca să nu-mi vadă halatele negre icnetele de rîs şi să mă umple de dragoste duhovnicească.
După ce mi-a trecut rîsul, am decis să mă distrez cu popii şi să fac oleacă de teatru verbal, vorbind evlavios, drept răzbunare pentru faza idioată făcută de IPS. Ca să duc comedia pînă la capăt, i-am zis lu’ domnu’ popă-şef : ” Înalt Prea Sfinte, ca dovadă că am fost de bună credinţă, o să şterg înregistrarea de pe casetă ” . ” Să ştergi ! „, a zis cu blîndeţe IPS. ” Să ştergi ! „, ” Să ştergi !”, ” Să ştergi ! ” , au repetat, în ecou, celelalte halate negre şi bărboase.
De ce am lăsat iar capul în jos şi de ce mă bufnea din nou rîsul ? Ca să înţelegeţi, tre’ să vă spun un banc licenţios, cu pitici şi Alba ca Zăpada ( conţine poantă nerecomandată persoanelor evlavioase ) : seara, Alba s-a culcat în pat cu prinţul, iar piticii, suiţi unul pe umerii celuilalt, pînă la gaura cheii, transmiteau in jos relatarea celui de sus. ” Se culcă „, zice piticul care privea pe gaură. ” Se culcă „, ” se culcă „, ” se culcă „, transmite apoi fiecare, în jos. ” Se scoală „, zice iscoada. ” Şi mie „, ” şi mie „, ” şi mie „, se aude ecoul celorlalţi pitici.
Aţi înţeles, sper, de ce era să mă bufnească rîsul, în timp ce mega-piticii burduhoşi, cu halate negre, repetau vorba lui Negru ca Tăciunele. Da, ştiu, sînt un păcătos şi un jiurat. Dar, decît în raiul lu’ alde Ciobotea, mai ghine în păcătoşenia me di ateu. Dacă nu mă credeţi, vă urez apocalipsă plăcută şi patriarh normal. Domnul Ion Creangă fie cu voi !
Lucian Postu
