pamflet
Cu toții ne-am dorit, mai mult sau mai puțin, să avem darul elocinței. Pe toți ne-au fascinat, de-a lungul timpului, oratorii celebri ai lumii, acei oameni înzestrați de Dumnezeu cu priceperea de a face din vorbire o adevărată artă. În istoria lumii, Demostene al grecilor și Cicerone al Romei antice au rămas repere ale artei oratorice. Se spune că ultimul mare orator al lumii, ale cărui discursuri electrizau mulțimile și adunau sute de mii de oameni, a fost pastorul martir Martin Luther King. Și românii au avut marii lor oratori: Ion Petrovici, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, ca să amintim doar câteva nume. În vremurile noastre, cînd preocuparea principală este ura irațională dintre noi, avem nevoie mai mult ca oricând de oratori. Din păcate, oamenii politici actuali au alte talente, mai mult sau mai puțin vizibile dar nu se pricep să vorbească. Era unul, până deunăzi, cu reale calități de orator, un om politic pe care îl ascultam întotdeauna cu plăcere deși nu-i împărtășeam convingerile. Acest politician, pe numele său Crin Antonescu, va rămâne una din marile enigme ale istoriei noastre contemporane. La un pas de a deveni președintele Republicii, Antonescu s-a retras ca un corn de melc, speriat sau poate scârbit sau poate șantajat, sau poate din dorința bizară și inexplicabilă de a pune punct înainte de vreme, unei frumoase cariere politice. După retragerea lui Antonescu, am căutat prin societatea românească cu felinarul, asemeni lui Diogene, un orator! Zi după zi, am observat scena politică atent, în speranța că voi descoperi un alt politician cu darul vorbirii, vrednic de admirația noastră perpetuă! Și iată, tocmai când voiam să renunț la aceste căutări, dezamăgit și convins că, la noi la români, arta oratorică a dispărut cu totul, s-a produs revelația: Klaus Werner Iohannis! Poate nu veți fi de acord cu mine. Poate unii dintre dumneavoastră vor spune că vorbește prea rar și mai face unele confuzii semantice! Nu-i adevărat prieteni! Toate aceste aparente stângăcii oratorice sunt deliberate și fac dovada unui talent uriaș! Nu știu dacă președintele nostru a ținut sau ține în gură, asemeni lui Demostene, pietre pentru a obține acest efect briliant care, pe mine unul, mă cucerește. Nu știu dacă, în cele din urmă, președintele va avea soarta marelui orator grec, care a fost condamnat la închisoare pentru infracțiuni de drept comun! Știu doar că, după discursul său din Parlamentul României, Klaus Werner Iohannis m-a convins: este unul din marii oratori ai contemporaneității, un orator care reinventează această artă, conferindu-i valențe nebănuite: în loc de artificii lingvistice utilizează cu succes priviri victorioase și zâmbete sarcastice, în loc de inovații frazeologice folosește pauze lungi, dese și pline de conținut, în fine, în loc de un discurs fluid și aplicat, domnia sa mitraliază audiența cu monosilabe scrâșnite, cu un duios efect de upercut! Prieteni, ascultați-mă pe mine, în era internetului și a telefonului mobil, când copiii noștri au uitat sau n-au știut niciodată ce înseamnă lectura și operațiile aritmetice elementare, talentul oratoric al domnului Iohannis este evident și definitoriu! Mă declar, în fața dumneavoastră, un fan convins al oratorului Klaus Werner Iohannis și vă mărturisesc la secret că deja, discursurile idolului meu îmi creează, vorba internauților, un straniu și furnicător sentiment de klaustrofobie! Cu aleasă gratitudine, îi dedic maestrului Iohannis un fragment dintr-un discurs celebru al lui Demostene, o diatribă acidă la adresa politicienilor vremii: ”Priviţi-i însă pe oamenii care duc această politică: au ajuns, unii de la sărăcie la bogăţie, alţii, de la o existenţă obscură la onoruri. Câţiva şi-au construit case mai impunătoare decât edificiile publice şi pe măsură ce averea publică a scăzut, a crescut averea lor tot pe-atât”.
Danut Degeratu