– ce poate fi mai important decît ” protestele istorice ” –
Mihail Dadun nu e o vedetă a recentelor proteste anti-guvernamentale. Eu, cel puţin, nu l-am văzut în emisiunile din ” prime time „.
N-are un metru nouăzeci, nici 125 de kile, nu cred că aleargă maratonul în două ore, n-a salvat pe nimeni de la moarte, din cîte ştiu.
E doar un elev de clasa a douăşpea, mai degrabă mic de statură, destul de firav şi cu aparat dentar, dacă nu mă înşel. Nu, nici nu seamănă cu Tom Cruise.
Care e, deci, ocazia cu care cred că acest băiat ne-spectaculos poate fi mai important decît tot patosul civic din timpul acestor proteste memorabile ? Ce-a făcut aşa nemaipomenit acest băiat, ce-a inventat el, aşa de grozav, încît mi se pare mai important decît sutele de mii de oameni ieşiţi în stradă ?
Mihail Dadun n-a inventat nimic, deocamdată. Dar el, băiatul de clasa a douăsprezecea, ne-a adus aminte, nouă, adulţilor, mai multe lucruri. Ceea ce, în vremuri mîloase, cum sînt mai mereu, valorează cel puţin cît o invenţie.
Dacă ne uităm la ceea ce a scris Mihail Dadun, public, despre liceul la care învaţă, putem alege, desigur, să privim cu ochiul opac al majorităţii adulţilor : un băietan care se crede el diştept se înfoaie la profesorii lui. Am mai văzut noi di ‘iştea …
Dacă însă alegem să nu fim cîrtiţe, putem privi cu ochii deschişi : acest băiat ne-a dat nouă, tuturor, o lecţie de inteligenţă şi echilibru. Mai ales de echilibru. Nouă, adulţilor : profesori, părinţi, directori, inspectori, jurnalişti.
Fără să spumege, Mihail Dadun a spus, calm, argumentat, ce crede el despre şcoala lui : ce e bine, ce nu e bine, ce e rău. Fără pretenţii de infailibilitate, fără ifose, cu o modestie pe care doar răuvoitorii sau proştii o pot crede trucată.
Cînd a considerat că un jurnalist nu i-a reprodus exact cuvintele, băiatul de liceu n-a avut nici o rezervă să spună asta, clar şi fără isterii. Cînd lingăii sistemului ruginit şi toxic au contra-atacat, Mihail a răspuns, tăios şi la obiect, punînd în lumină goliciunea cleioasă a acelor purtători de virus.
Desigur, Mihail Dadun nu e unic. Mai sînt tineri ca el. Asta e vestea bună. Vestea rea e că sînt prea puţini. Da, din păcate. Sînt prea puţini, fiindcă adulţii virusaţi, de ieri şi de alaltăieri, au fost prea mulţi.
Da, ” tineretul de azi „, ăsta nasol, n-a ieşit din borţile căscate în asfalt, n-a căzut din cer. L-am creat noi, ” bătrînetul ” de azi . De asta şi ei, ca şi noi, au probleme, dar n-au soluţii. De asta oamenii inteligenţi, echilibraţi, morali şi curajoşi sînt atît de importanţi.
Mihail Dadun face parte, printr-un soi de miracol al supravieţuirii în vremuri radioactive, din acel trib mic şi mereu pe cale de dispariţie, care a dus întotdeauna turmele umane prin feluritele deşerturi ale istoriei. Nu, nu e un trib etnic, e unul etic. Nu, n-a ales el să fie aşa, cum nu alege, de fapt, nimeni dintre noi. Genetica, biografia şi istoria ne compun pe toţi, numai că unii dintre noi contăm, prin ceea ce ducem cu noi, mai mult ca alţii. Nu-i corect, dar e real.
Ştiu, sună cam preţios, dar cine are urechi de auzit, o să audă. Ceilalţi, ruginiţii, mîloşii, cei care, dacă ar putea, l-ar face uitat pe Mihail într-o pădure, ar fi bine să înţeleagă altceva : n-ar fi cel mai inteligent lucru, pentru ei, să încerce vreo mizerie împotriva acestui băiat.
Nu ştiu cîţi mai sînt pe aici din tribul lui Mihai. Etic, nu etnic. Dar ştiu că un băiat de acum vreo 30 de ani, cu părul demult cărunt, n-o să stea deloc într-o parte, dacă mîlul în costum sau taior o s-o ia cumva razna. Şi cred că la fel o să facă şi alţii.
Da, ştiu, e tare umilitor cînd eşti o mediocritate morală şi un copil îţi dă o lecţie publică, absolut civilizată. Da, despre asta e vorba. De asta Mihail Dadun şi cei ca el sînt atît de importanţi pentru viitorul nostru, cît mai este el : fiindcă ei ne arată calea. Cea pe care noi, grosul turmei, am pierdut-o demult.
Lucian Postu