Călin Ciobotari
Cum să strici o piesă de teatru… Îndreptar în zece pași
GALERIE FOTO
E o artă să strici o piesă de teatru bună. Nu oricine stăpânește această artă. Sunt texte atât de bune încât rezistă oricărei tentative de asasinat regizoral sau actoricesc. Pur și simplu textul se opune violului strigând din răsputeri și apărându-se cu putere. Abia atunci intră în scenă măiestria violatorului, capacitatea sa de a pune mâna pe gura textului și de a-și face până la capăt treaba. Am meditat la astfel de întâmplări teatrale în loja nr. 3 a Teatrului Municipal Bacovia din Bacău, acolo unde am asistat la spectacolul Cu sufletul nu-i de glumit, de Dimitri Dinev, în regia lui Sorin Militaru.
- Așadar, se ia un text foarte bun, pe care, cu niște ani în urmă, l-a montat la Teatrul brăilean Radu Afrim. Și a făcut-o atât de convingător, încât în spațiul românesc montarea respectivă a devenit una reper pentru destinul textului. Cu alte cuvinte, când reiei textul respectiv ai două variante: să-l montezi mai bine decât a făcut-o Afrim sau să-l montezi în cheie radical diferită, astfel încât comparația să devină inutilă.
- Pasul următor: se practică o lectură lipsită de nuanțe profunde, ignorându-se nodurile dramatice explicite sau implicite, porii prin care textul respiră. Se citește linear, ca pentru un spectacol lectură.
- Se trece la scenă fără a avea o idee majoră de spectacol, o temă dominantă regizorală în jurul căreia să se construiască spectacolul.
- Se comandă o scenografie banală, un interior copy paste pe indicațiile dramaturgului, în care nimeni nu așază semne ale vreunui discurs paralel regizoral. Evident, dat fiind pasul 3, nu poți cere scenografului altceva decât ți-a spus dramaturgul. În plus, din varii motive, printre care lipsa bătăilor de cap, se renunță la acele pasaje ce deschid povestea spre metafizic. Astfel, la Dinev: „în prima scenă se scurge un râu prin scenă. Pe apă se află o barcă. Un bărbat bărbos stă pe barcă şi ţine în mână o floarea soarelui din care manâncă seminţele”. Rezolvarea regizorală a acestei prime scene e de o banalitate înfiorătoare. Cu un pic de fum și cu niște sunete stranii nu rezolvi palierul metafizic…
- Se ratează, cu multă știință, rând pe rând, toate temele piesei: drama adâncă a emigranților europeni, meditația despre moarte și despre ce este sau nu este dincolo de ea, parodierea vieții, atmosfera, năravurile, dar și calitățile omului balcanic etc.
- Se aduce în scenă un acordeonist cu rol mai degrabă decorativ. Nicio „explozie” muzicală de prin estul nostru atât de ofertant muzical, doar păstosul, patrimonialul și previzibilul vals al Valurilor Dunării, clișeu cultural la îndemână, băgat în ochii și în urechile spectatorilor. Plus încă două-trei însăilări cu pretenție de muzică live.
- Se rămâne în fidelitate generală față de text, dar se fac tăieturi fix în punctele esențiale, precum finalul, când, la Dinev ultima replică îi aparține studentei-prostituate: „Sunt însărcinată” (deschidere a morții spre viață). La Sorin Militaru, replica e mutată într-o scenă anterioară, pierzându-și orice conotație demnă de interes.
- Se lasă actorii de capul lor, fără o minimă orientare către un sens al jocului lor. Fiecare actor face ce crede el că este bine. Se ajunge la situația jocului în gol, la exteriorități crase, la replica dată de dragul de a o da, la banală umplutură a unei forme. Textul devine astfel un fel de ceva cu care astupi o gaură. Fragmente sclipitoare la lectură devin zgomot, cioace, șușe, vorbărie goală.
- Se conștientizează că spectacolul face „burți” și se cer ritmuri mai alerte. Textul este acum aruncat dintr-o parte în alta, ca într-un meci de ping-pong în care fiecare jucător vrea să scape de minge.
- Se obține un spectacol plictisitor, obositor, de peste două ore. Avem de-a face aici cu un paradox frecvent întâlnit în teatrul românesc: cu cât un spectacol este mai prost, cu atât este mai lung.
Post scriptum: n-aș vrea să se creadă că spectacolul de la Bacău nu are și părți bune. Sunt câteva imagini rezonabile, precum scena vâslitului în luntrea lui Caron sau scena baletului final, făcută cu sensibilitate și duioșie. La fel, propuneri de personaje precum cel al Bocitoarei (Eliza Noemi Judeu), surprinzător articulată, însă sufocată de cleiul general, sau Adi Hostiuc (mortul Nikodim) atât de expresiv în încremenirea sa mortuară. Prea puțin, însă, pentru a salva întregul!
