La finele anului trecut, pentru că se împlineau 200 de ani de teatru în limba română, Teatrul Național Iași a găsit de cuviință să puncteze bicentenarul. Dincolo de faptul că sărbătorirea s-a derulat în quasi-anonimat, ca și cum conducerea Teatrului s-ar fi rușinat de ceea ce se întâmplă, unele semne ale evenimentului au rămas. Unul dintre ele este spectacolul Teatru 200, în regia directorului Cristian Hadji-Culea, spectacol pe care abia la jumătatea lunii februarie am avut „șansa” de a-l viziona.
Sincer să fiu, nici nu știu de ce scriu această cronică. Spectacolul este atât de prost, încât a scrie despre el este o crasă pierdere de timp. O fac, cred, în memoria a ceea ce ar fi putut să fie, dar și în memoria celor circa trei miliarde lei pe care instituția recunoaște senin că i-a cheltuit în numele lui Alecsandri și a altor personaje contemporane.
N-aș fi crezut că un regizor precum Hadji-Culea, cândva un reper al creației teatrale românești, poate să decadă atât de mult. E adevărat, semne ale decăderii le-am tot simțit în ultimii ani, în montări în care simțeai rațiune ce funcționează în gol, chin și lipsă de idei. Nu mi-aș fi imaginat, însă, că autorul unor spectacole precum Tango, Acești nebuni fățarnici, Azilul de noapte poate să atingă nivelul de amatorism al unui student la regie, primit cu greu în restanță.
Întregul Teatru 200 nu este altceva decât o amplă și costisitoare lipeală. Se dorește un colaj de scene din spectacolele mai mult sau mai puțin reprezentative ale ultimilor ani, însă rămâne la nivelul unei încropeli lipsite de noimă, o Cântare a României ceva mai stilizată, realizată prin lipirea grosolană a unor fragmente mediocru interpretate. Timp de mai bine de o oră m-am străduit să identific criterii de organizare a spectacolului, încercând să înțeleg ce motivații adânci au determinat regizorul să navigheze de la Alecsandri la Ibsen sau de la Caragiale la Heiner Muller. Abia pe la jumătatea spectacolului am realizat că nu există nici un fel de criteriu și că Teatru 200 e nimic mai mult decât haina peticită a unui cerșetor de aplauze.
Spectacolul începe, logic, cu o scenă din Mirtil și Chloe, pastorala lui Asachi, apoi o cotește spre Iașii în carnaval, oferindu-ne acea căruță românească a lui Thespis, cu inflexiuni de teatru păpușăresc și câteva măști pe care le vom regăsi implantate în secvențele următoare în Caragiale. O ciorbă din care spectatorul neavizat nu pricepe nimic, doar aude că i se vorbește de teatru și recunoaște fugitiv pasaje din texte celebre. Uneori, foarte rar, regizorul propune suduri coregrafice între scene; de cele mai multe ori, însă, ceva se topește în altceva, brusc, brutal și artificial. Iar ridicolul este, frecvent inevitabil, ca în trista scenă dinspre final când mortul Ill din Vizita bătrânei doamne se transformă, ușor jenat, în Chiriță alecsandrină. Nu merita Teo Corban această mizerie regizorală… Tot așa cum nici alți actori din distribuție nu meritau situațiile jenante în care au fost puși la propria aniversare (îmi vine în minte scena cântată a Annei Marie Chertic, demnă de răposatul Cerb de Aur, mănușile portocalii de instalator beat și coiful de kids-party ale lui Daniel Busuioc, oribilul scaun cu rotile al lui Dionisie Vitcu în care urcă apoi Monica Bordeaianu și multe alte secvențe de care nici nu vreau să-mi mai amintesc).
Teatru 200 e și un spectacol al pleonasmelor și clișeelor. Cât deficit de simț estetic trebuie să ai ca să construiești în clădirea Teatrului pilonii Teatrului pe care să scrii „Teatrul Național Iași”, ca și cum publicului idiot trebuie să i se reamintească unde se află? Cât deficit de simț estetic trebuie să ai ca să apelezi la ditamai pânza cu imaginea exterioară a teatrului, asemenea Municipalității ieșene care atunci când vrea să ascundă degradarea unor clădiri de patrimoniu comandă pânze în dimensiuni naturale cu imagini ale clădirilor, mascând astfel kitschios ruina? Ce tip de gândire teatrală trebuie să ai ca să construiești patetica imagine a costumului de Chirița purtat de Miluță Gheorghiu ridicându-se spre cer? Sau ca să apelezi la clișeica imagine a actorilor transformați în public, așezându-se pe gradene ca spectatorii (scenă ce amintește suspect de mult de recentul spectacol al lui Radu Afrim de la Timișoara, Detalii naive, total lipsite de profunzime, din viața și moartea unor spectatori)?
Întreaga montare are un înspăimântător aer morbid. Impresia provine prioritar din pânza neagră pe care se derulează semnăturile-autograf ale actorilor de azi. Sinistră, imaginea te proiectează în plin postum, ca și cum cei pe care îi vezi pe scenă ar fi murit deja. Sursă a morbidului sunt și interpretările leșinate ale unor actori care, chiar și atunci când, coral, cântă despre viața care-i o comedie o fac cu o tristețe teribilă, de bocitoare. Nicio energie nu traversează spectacolul, artificialul, convenționalul ieftin, submediocrul grefează fiecare moment. Câteva schițe de atmosferă, pilonii-coloană mutați de colo-acolo, cu eforturi ce te fac să-ți amintești de chinurile teatrale ale trupei de meșteșugari din Visul shakespearean. În fine, morbiditatea survine, desigur, și din caracterul de „teatru mort” (în înțelesul pe care îl dă Peter Brook acestei expresii) al producției.
Teatru 200 nu are nici măcar valoare documentară. Uneori pare o Integrală Goga (fragmente destul de ample din nu mai puțin de trei spectacole ale lui Claudiu Goga au intrat în pseudo-sinteza lui Hadji-Culea), alteori readuce în atenție Mari Rușini ale Naționalului ieșean, precum Caragiale-le lui Cornișteanu, copiat la milimetru, întru ciubuc și viață ușoară, din varianta de la Craiova. Cel mai vechi fragment redat îi aparține, cred, lui Teo Corban, Chirița sa de pe la începutul anilor 2000; lipsește, așadar, orice intenție de reală restaurare teatrală, mimându-se, în schimb, false reverențe către false patrimonialități. Dezechilibrul inter-scene este și el deranjant: sunt secevențe care durează și 15 minute, sunt și secvențe atât de scurte încât nu mai ești sigur dacă au existat sau nu (minutul Monicăi Bordeianu, spre exemplu!).
Finalul este apoteotic. Cristian Hadji-Culea își amintește că teatrul are rotondă și produce un fel de carusel infantil cu actori învârtindu-se la aplauze. Actorii vin, aleatoriu, strigați ca la catalog, de pe gradenele din fundal.
E o jignire acest spectacol pentru însăși venerabila istorie a Naționalului ieșean, o jignire ce putea fi evitată prin simplă omisiune. E preferabil să taci înțelept atunci când nu-ți vine să spui nimic. Putem înțelege apusul unui regizor, însă nu putem înțelege exhibiționismul și lipsa de demnitate în care se consumă acest apus.
Teatrul Național „V. Alecsandri” Iași – Teatru 200. Regia: Cristian Hadji-Culea. Scenografia: Dragoº Buhagiar. Video: Andrei Cozlac. Muzica originalã: Vlaicu Golcea. Miºcare scenicã: Oana Sandu. Asistent scenografie: Iuliana Gherghescu. Asistent regie: Irina Creþu. Trupa Teatrului Naþional Iaºi: Brânduºa Aciobãniþei, Doru Aftanasiu, Mihaela Arsenescu Werner, Constantin Avãdanei, Andreea Boboc, Monica Bordeianu, Georgeta Burdujan, Daniel Busuioc, Adi Carauleanu, Anne Marie Chertic, Cãlin Chirilã, Petru Ciubotaru, Haruna Condurache, Teodor Corban, Antonella Cornici, Ionuþ Cornilã, Emil Coºeru, Puºa Darie, Doina Deleanu, Radu Ghilaº, Petronela Grigorescu, Radu Homiceanu, Diana Ignat Chirilã, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Ada Lupu, Cosmin Maxim, Dumitru Nãstruºnicu, Constantin Puºcaºu, Irina Rãduþu Codreanu, Oana Sandu, Catinca Tudose, Horia Veriveº, Dionisie Vitcu, Gelu Zaharia. Colaboratori: Delu Lucaci, Andrei Grigore Sava, Nicolae Ionescu. Mirtil ºi Hloe: montare – Irina Popescu Boieru, distribuþie – Beatrice Teiºanu, Alexandru Torboli. Danseazã studenþii: Andrei Andriucã, Sebastian Munteanu, Diana Beºchia, Iuliana Budeanu, Beatrice Teiºanu, Alexandru Torboli, Gelu Ciobotaru, Andrei Iurescu, Irina Tocãnel. Data vizionãrii: 18 februarie 2017.
