Când mă gândesc la Ilinca Istrate îmi vin în minte o mulțime de lucruri. E autentică, are un stil de îmbrăcăminte boem și păstrează un grai arhaic de parcă poartă cu sine o îndepărtată cultură a strămoșilor. Și dincolo de toate acestea este de ceva vreme mama „plodului” botezat Pogany. După ce a absolvit secția de Actorie Pãpuși-Marionete a Facultãții de Teatru din Iași, nu a mai stat pe gânduri și a pornit în cãlãtoria freelancer-ilor, alãturi de marioneta pe care a însuflețit-o. Se luptã cu timpul și spațiul, cu fondurile și cu birocrația, cu prejudecãțile unei societãți încã nu suficient de predispusã la artã. Dar rãmâne în teren, privind mereu cãtre mâine… (Lavinia Lazãr)
Lavinia Lazãr: Ilinca, ai ales drumul pãpușãriei. Rar mi se întâmplã sã vãd atâta perseverențã și curaj la un actor-pãpușar în România, și anume curajul de a porni aproape singurã pe aceastã cale. De unde îți procuri forța care te hrãnește pe mai departe în proiectele teatrale?
Ilinca Istrate: Puterea mea vine atât din curiozitatea de a mã descoperi mereu, din plãcerea de a mã juca și de a mã provoca la întrecere cât și din convingerea cã sunt menitã sã fiu pãpușar. Mânuiesc de una singurã pentru cã așa mi-am gândit proiectele, neavând prin preajmã alți pãpușari care sã creadã cu aceeași nebunie în energia pãpușilor. Este adevãrat cã existã și momente de crizã, dar niciodatã nu m-am gândit serios sã renunț. Îmi place prea mult ceea ce fac.
Știu cã ai proiecte educaționale precum Împărțim zâmbete și îmbrățișări și Hai la joaca, Pogany! (destinat copiilor de la 3- 12 ani) cu care pãtrunzi în diferite spații, fie cã sunt spitale, școli sau grãdinițe. Ce impedimente întâmpini pânã sã-ți fie acceptate roadele? Și ce bucurii vin pe urmã?
Proiectul Împãrțim zâmbete și îmbrãțișãri aparține oamenilor generoși și implicați din organizația non-profit Junior Chamber din Iași, care m-au invitat sã aduc o razã de luminã în ochii copiilor internați la spitalul Sfânta Maria. Așadar cei de la JCI s-au ocupat de fondurile necesare din care s-au cumpãrat pachețele cu daruri oferite copiilor și de partea birocraticã. Eu doar m-am „anulat” întru-totul și m-am lãsat condusã de Pogany, care a oferit ce are el mai bun de dat: dragoste. În ceea ce privește proiectul Hai la joacã, Pogany!, întâmpin uneori diverse impedimente. Cu birocrația pot spune cã mã descurc – am mare noroc de oamenii dragi din Asociația PinArt (asociația cu care colaborez) care mã susțin foarte mult în sensul ãsta. Fãrã ei, timpul destinat explorãrii și creației ar fi și mai mic. Însã cel mai mare impediment îl întâmpin în momentul în care eu, ca artist independent, sunt forțatã sã plãtesc lunar impozite și taxe foarte mari raportat la încasãrile pe care le obțin. Statul nu încurajeazã actul artistic și nici statutul de artist independent nu îți este recunoscut. În ceea ce privește fondurile, pânã acum am reușit sã-mi desfãșor proiectul autofinanțându-mã în faza de testare ca mai apoi sã percep taxa de intrare, cu bilet. Hai la joacã, Pogany! este un program de educație prin artã și terapie prin îmbrãțișare care se desfãșoarã din clasa în clasã, ceea ce înseamnã cã gradul de dificultate al mânuirii este sporit. Sunt unele cadre didactice sau pãrinți care nu înțeleg acest lucru și mã condamnã pentru cei doi lei în plus cât cer fațã de prețul biletului clasic de la un spectacol de teatru de pãpuși. Eu consider cã este important sã existe diversitate pe piațã și sã testãm și noutãțile, inovațiile – pentru cã programul meu este unic în țarã. Timpul este o problemã când mã împart între mai multe proiecte. Ca sã poți mișca o marionetã trebuie sã ai ore întregi de studiu, ca sã o poți construi, la fel. Ca sã-ți vinã idei ai nevoie de informații din mai multe domenii ale artei, de momente de tãcere, de observație, de meditație. Bucuria noastrã vine în momentul când copiii sau cei mari îi spun lui Pogany cã-l iubesc, cã-l mai așteaptã pe la ei, cã îmbrãțișarea le-a rãmas în inimã.
Bucuriile vin și din cufãrul plin cu amintiri pe care voi îl dețineți. Observ frecvent pe site-urile de socializare cã majoritatea copiilor care vã sunt spectatori vã trimit felicitãri și multe alte daruri…
Sunt foarte fericitã în momentele în care am ocazia sã plec acasã cu o mãrturie și o perspectivã asupra modului în care au vãzut, simțit ei întâlnirea cu Pogany. Sunt impresionatã sã constat cã cei mici mã vãd ca fiind mama lui sau cã unii îl iau drept frate pe Pogany; sau acele dãți când mi se mãrturisește faptul cã i-am ajutat sã vadã cât este de complexã arta animației, astfel dovedind cã este un lucru de ispravã sã schimbi prejudecata spectatorilor care pânã atunci credeau cã aceasta artã este adresatã doar copiilor.
În același timp, existã un schimb de cadouri între public și voi, creatorii acestor spectacole. Atât tu, cât și Pogany vindecați multe inimi prin terapia cu îmbrãțișãri, acesta fiind și unul dintre scopurile proiectului. Ce efecte ați vãzut și simțit dupã finalizarea momentului artistic?
Am constatat cã atât copiii cât și cadrele didactice devin mai relaxați, mai calzi în simțire, mai expresivi, mai scoși din cotidian, mai luminoși! În ceea ce privește interacțiunea cu oamenii maturi, tind sã cred cã în momentul în care luãm contact cu ei trezim amintiri sau trãiri de care ei au avut parte în perioada copilãriei: senzația îmbrãțișãrii pe care o primeai de la pãrinții tãi. Un crâmpei de senzație adânc impregnatã în subconștient pe care Pogany reușește sã o stârneascã prin aceastã cuprindere.
Observ cã nu realizezi spectacole doar pentru copii, ci te ocupi cu egalã intensitate și de inimile adulților. Mã gândesc la spectacolul Râzi, Paiațã!, unde personajul central rãmâne Pogany. Cum a luat naștere un asemenea spectacol?
Spectacolul a luat naștere în anul trei de facultate, sub atenta coordonare a doamnei Anca Ciofu – profesoara mea de marionete. Râzi, Paiațã! este povestea copilãriei mele și a etapelor prin care am trecut în calitate de pãpușar. Totodatã este povestea tuturor pentru cã în viața de zi cu zi toți suntem paiațe. Datoritã acestui spectacol s-a „nãscut” Pogany care, dupã cum știm, este o marionetã-actor, jucând rolul unui artist ambulant. Acest spectacol a fost un bun exercițiu pentru mine: mi-a dat ocazia sã-mi dezvolt abilitãțile regizorale, de mânuitor, de scenograf și, nu în ultimul rând, de scenarist.
Cum te simți când vezi că spectacolul are continuitate? Te gândești să-l arăți și publicului din afara țării?
Râzi, Paiață! este un proiect de suflet în care am investit multe ore de antrenament și fonduri. Îmi doresc să poată fi vizionat de cât mai mulți oameni atât din țară cât și din afară, motiv pentru care anul acesta ne-am propus să ne înscriem la diverse festivaluri de gen.
Pe tot parcursul carierei tale artistice de până acum, ce crezi că mai lipsește ca să te faci remarcată și în străinătate?
Mai mult curaj, mai multă muncă, o echipă mai numeroasă care să-mi susțină ideile și un public deschis propunerilor mele. Momentan, în ceea ce privește spectacolul Râzi, Paiață!, echipa mea este formată din Ivona Lucan – teatrolog, Emanuel Ungurean – pianist (colaborator), Silvia Bosoiu – design grafic, cât despre pictura lui Pogany, colaborez cu Manuell Mănăstireanu. Este o echipă restrânsă, dar armonios alcătuită cu oameni dedicați.
Iubirea la oameni se manifestã mai greu și din ce în ce mai artificial. Legãtura maternã dintre tine și Pogany poate înlocui, poate compensa sau chiar te poate ajuta sã renunți la unele persoane?
Nu, niciodatã! Fiecare om își are locul lui în lãuntrul meu. Valabil și pentru Pogany, dar și pentru cine va mai fi sã aparã în viața mea.
Pe lângã faptul cã stãpânești mânuirea marionetelor, le construiești, le repari și te ocupi de propriile costumații. De unde aceastã …polivalențã?
Din nevoia de a mã descoperi sub alte forme, de a face ceva cu mâinile mele, din plãcerea de a coase, de a meșteri. Dupã ce adun suficiente imagini în mintea mea, încep sã vizualizez ce ar putea sã iasã, dupã care tresar, iau cutterul și bucata de lemn sau acul și bucata de material și mã arunc cu grijã și nesaț într-o nouã cãlãtorie de tip „ce ar fi dacã…”. Nu e vorba de rãbdare, ci de curiozitate.
Îți propun, la final, un exercițiu de imaginație. Dacã pentru o zi ai fi marionetã, în mâinile cãrui pãpușar ți-ai lãsa firele sã-ți fie rânduite?
Eu mã consider, oricum, o marionetã cu firele și crucea lãsate în mâinile Celui de Sus. Dar dacã mã întrebi de o persoanã anume, nu știu exact, însã, ceea ce știu sigur este cã aș opta pentru un mânuitor conștient pânã în lãuntrurile sale cã pãpușa este energie, cã ea se animã, nu se manipuleazã. A anima înseamnã a da viațã.
(interviu realizat de Lavinia Lazãr, student anul III al secției Teatrologie și Jurnalism teatral a Facultãții de Teatru, Universitatea de Arte „George Enescu”)