-pamflet-
Dumnezeu așează uneori, pe umerii câte unui nefericit pe care-l alege după rațiuni doar de El știute, povara geniului. Lumea geniilor este alta decât a noastră, a oamenilor de rând, de aceea geniile sunt stinghere în viața de zi cu zi. Aproape toate geniile recunoscute ca atare de-a lungul timpului au avut un asemenea parcurs al vieții pe Pământ, de parcă s-ar fi chinuit să suporte povara acestui dar ca pe un blestem. Dacă ne luăm după dicționar, geniul este definit ca fiind ”cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, persoana cu o asemenea înzestrare”. Evident că un asemenea superlativ este greu de asumat, chiar de către cei cărora semenii le ridică statui în timpul vieții!
De regulă, dacă această înzestrare spirituală înaltă nu este confirmată de o capodoperă, avem de-a face doar cu un coeficient de inteligență ridicat, un candidat la statutul de geniu. De aceea, geniile au fost recunoscute ca atare mai ales după trecerea lor în neființă, când oamenii de rând le-au inventariat realizările și au recunoscut în ele niște capodopere. Această ingratitudine a semenilor a făcut ca multe genii să moară în sărăcie și anonimat. Dintre scriitorii români contemporani, dacă e să ne luăm după opinia generală și după frecvența nominalizărilor la Premiul Nobel pentru literatură ( rămase din păcate doar nominalizări dar asta e altă poveste ), cel mai plauzibil candidat la statutul de geniu ar fi Mircea Cărtărescu.
Desigur, un geniu mai mititel, mai slăbuț, mai pe măsura vremurilor în care trăim și a subiectelor pe care le abordează. Spre marea mea rușine, nu sunt un cititor pasionat al lui Cărtărescu dar trebuie să-l cred pe cuvânt pe Gabriel Liiceanu atunci când spune că, după ce a citit volumul ”Solenoid” a fost scuturat, electric, de imboldul incompresibil de a-și scrie pe frunte, cu litere de foc, CITITOR FIDEL AL LUI CĂRTĂRESCU. Prin urmare, Mircea Cărtărescu este sau va fi, într-un viitor incert, un geniu mioritic de care ar trebui să fim mândri!
În măsura în care orice geniu intră măcar în patrimoniul colectiv dacă nu în cel universal, pe cale de consecință, Mircea Cărtărescu ne aparține nouă tuturor, este un bun comun, o comoară națională! Ei bine, în calitate de mândri proprietari ai acestei comori, îndrăznim cu umilință o întrebare: de ce se amestecă geniul în lăturile politicii ? De ce se transformă scriitorul Mircea Cărtărescu în agentul electoral al lui Dacian Cioloș ? Știu că întrebarea este retorică și că nu se va obosi nimeni să-mi răspundă!
Într-un interviu recent acordat postului de televiziune Digi 24, scriitorul de geniu Mircea Cărtărescu a fost în stare să spună așa: ”…cred că puțini oameni politici de la noi au, în acest moment, această anvergură, această virtualitate de om care ar putea coagula un electorat de dreapta și de stânga”. Deși vorbele de mai sus ar putea părea o odă deșănțată la adresa lui Dacian Cioloș, eu, în calitate de coproprietar al bogăției naționale numită Mircea Cărtărescu, cred că marele scriitor nu este nicidecum un nedemn agent electoral al lui Cioloș ci recurge la un artificiu semantic în care încriptează adevărul despre romanele sale de geniu.
Așadar, dragi iubitori ai operei lui Cărtărescu, aș risca să opinez că celebra sa trilogie ”Orbitor-aripa stângă”, ”Orbitor-corpul” și ”Orbitor-aripa dreaptă” avea, de fapt, intenția cabalistică de a prefigura o nouă eră în politica românească, o eră cu efigia luminoasă a politicianului providențial Dacian Julien Cioloș, singurul român în stare să meargă pe sârma subțire a politicii europene, ținând în echilibru cele două aripi ale electoratului mioritic: aripa stângă și aripa dreaptă!
Am mai descoperit, cred, încă un sens ascuns în declarația programatică a geniului nostru dâmbovițean: dicționarul ne spune că termenul ”coagulare” se referă, de regulă, la proprietatea sângelui de a trece de la forma lichidă la stadiul de cheag. V-ați prins nu-i așa ? Geniul nostru ne spune, într-o semiotică pentru care l-ar invidia însuși Umberto Eco dac-ar mai fi printre noi, că acest echilibru mioritic poate fi obținut doar dacă alegătorii români din Piața Victoriei se bat ca chiorii cu ăia care țipă la Cotroceni, până curge sânge.
Atunci, într-o lumină Orbitoare, apare Corpul lui Dacian Cioloș care, asemeni Zânei Măseluță, atinge cu bagheta cele două tabere, și coagulează aripa stângă cu aripa dreaptă în aplauzele delirante ale electoratului însângerat! Știu că scenariul pare desprins din imaginația personajelor lui Augustin Buzura dar eu unul n-am găsit o altă scuză pentru prestația electoral jenantă a scriitorului Mircea Cărtărescu. Hai noroc!
Dănuț Degeratu
