Mihaela Popa, sau parşivenia ieftină cu ciucuri tărcaţi

0
1024

– despre o fustă vorbitoare a politicii bahluiene –

Multă lume a aflat de existenţa Mihaelei Popa doar după ce necunoscuta profesoară din Vaslui a fost paraşutată, prin ordin de la Bucureşti, ca reprezentantă a Iaşului pe lista PDL pentru Parlamentul European. În afară de unele zvonuri privind abilităţile ei într-un anume gen de gimnastică, mai nimeni nu ştia ce mari fapte de arme săvîrşise acea tanti blondă, care intrase brusc în faţa unor persoane mult mai îndreptăţite să ocupe acea poziţie. La poziţia de pe listă mă refer.

Întrebîndu-l pe domnul Google Popescu, am aflat că tanti era din zona Huşiului şi că nici nu inventase coada la cireaşă, nici nu calculase valoarea calorică a borţii de la covrig. Evident, nici marea teoremă a lui Fermat n-o demonstrase. Pe scurt, se părea că meritele ei gimnastice erau principalul motiv pentru care şefii bucureşteni ai PDL îi făceau talentatei vasluience acel cadou baban – fotoliul de euro-parlamentar. Am scris deci un articol în care scărmănam binişor toată treimea bălţată : vătafii ” de la centru „, catindata tupeistă şi mămăligile pedeliste de Bahlui, care înghiţiseră urgent găluşca şi tăceau chitic, abia mîrîind pe la colţuri.

După ce articolul a apărut în ziar, am aflat că am teribila onoare de a fi consătean cu ilustra necunoscută, al cărei tată fusese un respectabil profesor de matematică, ajuns apoi inspector şcolar. Ceea ce nu era deloc puţin lucru, mai ales pentru un profesor de la ţară. Nu era puţin lucru nici fraza scurtă, dar elocventă, prin care mi-a fost descris tabloul familiei din care provenea doamna euro-parlamentar : ” Dom’ Georgică Popa era foarte serios, şi ca profesor, şi ca om, da’ Mihaela samănă mai mult cu mam-sa „. Scurt şi cuprinzător.

Cu restul tabloului eram deja la curent, fiindcă, în cei trei ani cît lucrasem ca profesor suplinitor la şcoala din sat, fusesem coleg cu unchiul celebrităţii euro-locale – un profesor de sport care nu semăna deloc cu fratele lui mai mare : tupeist mai mereu, grobian adesea, făcuse şi puşcărie, fiind prins la furat struguri cu maşina, în viile de pe dealurile satului. I se dusese vestea ca de popă tuns, fiindcă, înainte de ’90, era ceva de neînchipuit ca un profesor să facă închisoare pentru furt, mai ales pentru furt de struguri. Nu un coş de struguri, şi nu struguri de masă, ci pentru vin.

Evident, nepoata n-avea nici o vină pentru păcatele unchiului. Dar era destul de clar pe ce filieră moştenise tupeul aleasa europeană a electoratului bahluiez. În curînd, aveam să mă conving că pe aceeaşi filieră moştenise şi parşivenia ieftină, cu dungi groase de nesimţire.

Doamna Moş Crăcilă

Trecuseră alegerile pentru Parlamentul European, consăteanca mea lua deja leafă grasă de la Bruxelles, iar eu, a doua zi de Crăciun, eram în vizită la naşii mei de cununie. Lăsasem telefonul mobil acasă, fiindcă nu aşteptam nici un apel urgent şi vroiam să stau de vorbă cu neamurile în linişte, fără să mă deranjeze nici o sonerie.

Întors acasă, am deschis telefonul mai mult din reflex, ca să văd ce mesaje sau apeluri primisem şi să răspund, dacă era cazul. Cînd colo, ce să vezi ? Un apel şi un mesaj de la Ciprian Paraschiv, consilierul doamnei euro-parlamentar, care mă ruga să-l sun neapărat.  M-am mirat, fiindcă nu-mi dădeam seama ce putea fi aşa urgent, taman a doua zi de Crăciun.

Aveam o relaţie amicală cu Ciprian, care era un băiat cu bun simţ, printre puţinii din ograda pedelistă. Apreciam la el faptul că, deşi fusese fotbalist, ba chiar căpitan la Poli Iaşi, nu avea ” sechelele ” asociate de obicei cu comportamentul multor fotbalişti : şmecherie ieftină, aer de vedetă, educaţie cu găuri şi limbaj de galerie. În plus, deşi era cumătru cu Cezar Preda, un ” greu ” pedelist, nu umbla cu nasul pe sus, chiar dacă era evident că relaţia de rudenie cu grangurele de la Bucureşti conta foarte mult în mecanismul de la Iaşi.

Deşi era o oră cam tîrzie, l-am sunat pe Ciprian, gîndindu-mă că o fi ceva destul de serios, de vreme ce mă căutase a doua zi de Crăciun, ba încă îmi mai lăsase şi mesaj. Mi-a răspuns imediat şi am avut încă o surpriză : şefa lui vroia să-i ofer consultanţă politică şi mă invita să ne întîlnim chiar a doua zi, fiindcă apoi pleca la Bruxelles şi revenea la Iaşi abia peste cîteva săptămîni.

Destul de surprins de propunerea consătencei mele, i-am amintit consilierului doamnei euro-parlamentar de articolul în care o scărmănasem destul de zdravăn, întrebîndu-l dacă ea îl citise şi dacă nu crede că e un impediment pentru o eventuală colaborare. Ciprian mi-a zis că nu-i o problemă şi mi-a propus să ne întîlnim a doua zi, în centru, la biroul lui de asistent universitar la UMF. Eram destul de reticent, dar, fiindcă insista, pînă la urmă am acceptat.

Reticenţa mea avea un motiv simplu : Mihaela Popa nu părea politicianul care să înţeleagă că nu toţi cei care o critică au motive îndoielnice ca s-o facă. Scrisesem acel articol despre candidatura ei fiind scîrbit de vechiul obicei al fanariotismului politic romînez : înscăunarea ” dregătorilor ” din paşalîcurile judeţene prin firman de la Înalta Poartă bucureşteană. Fiind vorba nu de Teleorman ori Ialomiţa, ci de Iaşi, situaţia mi se părea şi mai scandaloasă.

În plus, mă îndoiam că proaspăta politiciană avea destulă tărie de caracter ca să treacă peste resentimentele generate de articolul meu caustic, ba chiar bănuiam că propunerea ei ar putea fi o tentativă clasică de ” îmblînzire ” a unui cîine rău. Fiind însă curios să văd ce hram poartă noua vedetă a politicii ieşene, mi-am zis că merită să risc un disconfort stomacal, întîlnindu-mă cu vedeta din satul meu.

Balet cu miros de cîrnaţi

Cînd am ajuns la biroul lui Ciprian Paraschiv şefa lui încă nu venise, aşa că i-am spus consilierului ei, clar şi pe îndelete, cum stăteau treburile, din punctul meu de vedere : faptul că acceptasem acea întîlnire se datora relaţiei amicale pe care o aveam cu el şi nu însemna că retractez cumva ce scrisesem în articolul despre Mihaela Popa ; relaţia cu cei pe care îi consiliez e una de colaborare, nu de subordonare ; munca mea de consultant politic e axată pe lucrurile care nu merg cum trebuie în activitatea celui consiliat, aşa că nu lucrez cu cei care cred că un consilier trebuie să le spună că sînt deştepţi şi că fac totul perfect.

Curînd a apărut şi doamna euro-parlamentar, toată numai un zîmbet, de parcă îi adusesem vestea că a cîştigat la Loto. Deşi ne vedeam pentru prima dată, a început să depene cu maaare duioşie amintiri din satul natal, de ziceai că ne jucasem împreună în colbul de pe malul Prutului. N-am întrebat-o de ce în CV-urile ei publice se dă originară din Huşi şi nici n-am completat cu propriile mele amintiri portretul cald pe care i l-a făcut mult-iubitului ei unchi, profesorul hoţ şi puşcăriaş. Am lăsat-o să termine doza de sirop verbal, apoi i-am spus ceea ce tocmai îi zisesem consilierului ei.

Cu aceeaşi figură plină de zîmbet, consăteanca bruxelleză a fost instantaneu de acord cu regulile mele de colaborare. ” Măi să fie …”,  mi-am zis eu, văzînd atîta amabilitate & compatibilitate. Cum nu semăn cu Brad Pitt, era exclus că îi picasem cu tronc alesei poporului, mult mai plauzibil fiind faptul că doamna profesoară avea experienţă în teatrul verbal. În fine, dacă tot acceptase regulile pentru o viitoare colaborare, i-am explicat modul în care lucrez, făcîndu-i şi cîteva propuneri de proiecte concrete pentru activitatea ei viitoare. Propuneri acceptate, evident, cu mare entuziasm. Mai lipseau doar nişte pahare cu şampanie, pentru ca atmosfera să fie una de Revelion în avanpremieră.

Evident că atitudinea ei, numai lapte şi miere, mi se părea cam neverosimilă, chiar şi pentru o nou-intrată în politică. Mi-am zis că o posibilă explicaţie putea fi aceea că Ciprian Paraschiv îi vorbise în termeni pozitivi despre mine, dar am lăsat loc şi pentru varianta unei încercări de ” adormire ” a unui jurnalist incomod, prin fluturarea unui contract tentant. N-ar fi fost nici prima, nici ultima care încerca manevra asta clasică.

Cum ea nu adusese vorba despre parale, n-am deschis nici eu subiectul. Nu fiindcă nu m-ar fi interesat banii, ci fiindcă nu mai lucrasem cu un parlamentar european şi eram mai interesat de o astfel de colaborare decît de suma concretă pe care aş fi cîştigat-o. Oricum,  era clar că n-aş fi lucrat pe degeaba, doar fiindcă în copilărie umblasem pe aceleaşi uliţe cu doamna euro-parlamentar.

Întîlnirea s-a terminat în aceeaşi atmosferă amicală, stabilind că, pînă la următoarea întrevedere, vom ţine legătura prin consilierul ei, care asistase la toată discuţia. Să vă mai spun eu, sau aţi ghicit deja cînd a avut loc următoarea întîlnire cu ultra-amabila reprezentantă a Iaşului în Parlamentul European ? Cum nu m-am mai văzut cu regina Angliei, aşa nu m-am mai întîlnit nici cu fosta mea viitoare clientă într-ale consultanţei politice. Între timp, am aflat că astfel de ieftinisme penibile făceau parte din recuzita ei, iar eu scăpasem ieftin, pierzînd doar o oră în treia zi de Crăciun. Alţii, mai ghinionişti ori mai naivi, luaseră ţeapă după ce apucaseră deja să lucreze pentru nepoata profesorului hoţ şi puşcăriaş.

După ce a terminat mandatul de euro-parlamentar, tanti Mihaela a ajuns şi senatoare, semn că metodele ei sînt destul de eficiente. Acum a rămas fără funcţie babană, dar tot se agită pentru un os, uitînd o regulă elementară în stilul de gimnastică pe care îl practică : dacă nu te mai ajută fizicul la concursuri, mai bine te apuci de antrenorat.

Lucian Postu

 

0 0 votes
Article Rating


Abonează-te
Anunță-mă
0 Comments
cele mai vechi
cele mai noi cele mai votate
Inline Feedbacks
View all comments