– despre cartonul plasticat al bomboanelor de pe coliva învăţămîntului romînez –
Recent, în Olimpul glazurat al învăţămîntului ieşean s-a auzit zgomot de tacîmuri trîntite, urmat de ghionturi surde şi icneli fals-politicoase. Micul război broasco-şoricesc a început după ce a fost făcut public un mesaj adresat părinţilor de Liliana Romaniuc, şefa unei şcoli private cu firmă ” british „. În acel mesaj, cu destule rînduri penibil de meschine, fosta şefă a învăţămîntului preuniversitar de stat scăpa şi nişte aprecieri, deloc plăcute, vizavi de domeniul pe care l-a păstorit acum cîţiva ani. Un motiv suficient pentru ca mini-jihadul catedrelor bahluiene să înceapă.
În apărarea şcolilor de stat au sărit două corifeese şi un corifeu : Camelia Gavrilă, actuală deputată şi fostă şefă a Inspectoratului Şcolar Judeţean ; Genoveva Farcaş, actuala şefă a ISJ ; Laviniu Lăcustă, lider al unui sindicat din învăţămînt. Toţi ca unul i-au bătut obrazul concurentei private, povestindu-ne apoi ce oxforduri în devenire populează peisajul şcolilor ieşene. Noroc că n-au citit şi finlandezii declaraţiile lor, că eram în pericol să ne trezim sufocaţi de o imigraţie masivă, venită din ţara unde şcoala e religie de stat.
Dacă lăsăm deoparte hazul de necaz, eventual şi ipocrizia ori iluziile auto-hipnotizante, putem vedea ceea ce e evident pentru orice om de bun simţ : în cea mai mare parte a lor, şi învăţămîntul de stat, şi cel privat sînt, în Romînia, doar două forme diferite de agregare ale aceluiaşi mecanism de deformare a copiilor şi tinerilor. Oricît s-ar indigna trompetele de mucava, asta e trista realitate, confirmată zilnic de produsele majoritare ale acestui minunat învăţămînt.
Dacă şcoala romînească n-a ajuns cu totul un ” curat meşteşug de tîmpenie „, asta nu se datorează deloc trîmbiţaşilor festivi, ci e meritul exclusiv al unei specii de pedagog pe cale de dispariţie : acei descendenţi adevăraţi ai şcolii lui Spiru Haret, oameni cu minte, inimă şi obraz, care îşi fac meseria în tăcere, cu seriozitate şi modestie, fără să iasă ca păduchele în frunte şi fără să aştepte altceva decît un pic de respect pentru munca lor. Da, şandramaua învăţămîntului romînez se mai ţine doar pe umerii acestor atlanţi anonimi, adesea rupţi în coate şi înghesuiţi de mediocritatea agresivă a unei faune tărcate de politruci – directori, inspectori şi alţi asemenea specialişti, indispensabili precum izmenele în august.
Da, şcolile private sînt deseori doar nişte mulgătorii cu figuri pentru banii părinţilor, nu o variantă mai bună decît fermele gri, de stat, unde puii de om sînt îndopaţi mecanic cu informaţii, nu cu înţelesuri. Da, soacra privată Romaniuc, cu ginerele lăsat moştenitor în afaceri controversate, nu e cu mult mai grozavă decît naşa de stat Gavrilă, care şi-a lăsat pupila pe fotoliul de şefă. Da, popîndăul Lăcustă e un sindicalist de paie, cîtă vreme n-a dat statul în judecată pentru faptul că sălile de clasă sînt supra-aglomerate, prin depăşirea masivă a numărului de elevi permis de regulamente. Da, majoritatea pedagogilor e o turmă mioritică, dacă acceptă asemenea lideri sindicali, directori, inspectori ş.a.m.d. Da, şi părinţii sînt o turmă, dacă doar cîrtesc şi nu se organizează, ca să pună o presiune pozitivă pe un sistem profund bolnav.
Nu, ” Romînia ” cu ” î ” din ” i ” nu e scris aşa din greşeală. Ci din dezgust faţă de tot felul de zorzoane, ortografice sau ortopedice, care vor să acopere o realitate şchioapă, mizerabilă şi toxică. O realitate la care minunatul nostru învăţămînt contribuie din plin, de mai mult de un sfert de secol.
Exagerez ? Pardon, scuzaţi. Nu ştiam că ” tineretul de azi ” din Romînia a fost educat în şcolile din Bangladesh.
Lucian Postu
