Pe Ada Lupu am văzut-o jucând prima dată, cu ani în urmă, într-un spectacol de bar, aici, la Iași – Feromonii, în regia lui Vlad Volf. Mi-a atras atenția apariția aceea translucidă, cu un ritm al ei și numai al ei, siluetă desprinsă de realitate, bântuindu-ți obsesiv memoria. Ce-a fost asta? Om, înger, pasăre? Unică, greu de încadrat în vreun tipar din cele pe care școlile de teatru românești încă îl păstrează canonic la căpătâi, despre Ada Lupu mi se conturau două scenarii posibile: primul – va dispărea complet din peisajul teatral, pe principiul că tot ce este special face ca „turma” să se înfioare și să se adune în sine întru conservare și lipsă de deranj existențial; al doilea – va exploda, devenind repede un nume sonor. La vremea aceea, explozia aceasta nu depindea doar de Ada, ci de dramul acela de noroc de care, mai ales în lumea artistică, ai nevoie ca de aer.
Iar norocul acesta s-a concretizat în întâlnirea pe care actrița a avut-o cu Radu Afrim, la Gala Tânărului Actor Hop, pe care regizorul o manageria la acea vreme. Era imposibil ca lui Afrim să nu-i atragă atenția ființa aceasta aproape exotică prin hipersensibilitate, adăpostind în trupul ei prăpăstii și ceruri, furtuni și răsărituri solare. Cred că acela a fost momentul când fitilul din destinul Adei a început să ardă, iar explozia a devenit inevitabilă. Afrim a distribuit-o în două dintre spectacolele sale ieșene. Mai întâi în Femeia mării, unde a folosit din plin corporalitatea specială a Adei, integrând-o în poveștile vizuale ce-i sunt atât de specifice; apoi, personaj central în Măcelăria lui Iov, unde exploatează inspirat ceva ce cred că îi este și va fi mereu esențial actriței ieșene: copilul straniu și frumos ce o definește.
La rândul său, Cristian Hadji-Culea, directorul Naționalului ieșean, între două scandaluri sindicale, a simțit potențialul formidabil al Adei Lupu și a permanentizat-o angajând-o. Decizie inspirată, cu consecințe benefice în reinventarea feminității unei trupe blocate, iertată fie-mi metafora, în menopauză estetică. Ada s-a integrat și a devenit rapid centru de interes pentru oricine vine să monteze la Naționalul ieșean. Giorgios Zamboulakis (Ofelia/ Electra, în Hamletmachine), Nic Ularu (Condamnatul din Schimbarea), Radu Nica (Mary, în Cântăreața cheală), Lucian Dan Teodorovici (Povestitoarea din Unu + Unu…).
În toți acești ani, Ada Lupu s-a transformat din toate punctele de vedere. S-a împlinit fizic, devenind o actriță frumoasă, în sensul deplin al cuvântului. Și-a rafinat considerabil arta interpretării. Își cunoaște trupul, îl stăpânește și știe cum să și-l facă poezie și sabie, aripă și mop. A deprins arta de a privi și de transmite prin privire, dublu al limbajului, punte către un alt discurs ce te scoate din apele sigure ale concretului, plimbându-te pe nisipuri pe cât de mișcătoare, pe atât de tentante. Și, în spatele tuturor acestor date actoricești, palpită o intelectualitate, vai!, atât de nespecifică breslei actoricești. Ada Lupu meditează mereu asupra a ceea ce face, fiecare rol este o reflecție asupra ei înșiși, o halcă de sine ce se desprinde și pornește prin lume, căutându-se, căutându-ne… Perfecționistă, cultivată, cu o curiozitate ce atestă inteligența, creativă și spontană, actrița Naționalului este, o spun în cunoștință de cauză, un om profund, preocupat de rostul teatrului, de întrebările fundamentale ce îl pun în mișcare, de marile lui teme, fascinante și inepuizabile. Am citit un interviu pe care l-a acordat cu ocazia Festivalului de la Bacău unei studente la teatrologie, interviu tehnic, despre lucrul la rol, și m-au surprins maturitatea, seriozitatea și atenția la detalii a unei tinere de 26 de ani. Nimic frivol, nimic superficial dar, în același timp, pretutindeni o puritate desăvârșită.
Ada Lupu mai are o calitate: scrie minunat! Orice! Scrie teatru, poezie, versifică surprinzător stări de spirit (în Măcelăria lui Iov, bunăoară, Afrim inserează versuri ale actriței), amprentându-le cu un umor foarte personal și cât se poate de autentic. Anul acesta, i-am solicitat Adei un text despre manipulare, pentru dosarul pe această temă din revista „Dacia literară”. Citindu-l, am înțeles că este și o atentă observatoare a societății în care se manifestă artistic, încercând s-o înțeleagă dincolo de pojghițele înșelătoare ale suprafețelor. Inutil să mai vorbesc despre acuratețea stilului, despre claritatea ideilor și impecabila stăpânire a gramaticii. Pare nefiresc, dar am ajuns să am un mare respect pentru oamenii care știu să folosească o virgulă…
O priveam, recent, la Bacău Fest Monodrame, în Povestea păsării fără cuib (un text semnat chiar de ea, pus în scenă de Iris Spiridon), și mă gândeam la tot ce i s-a întâmplat Adei din acea seară în care, într-un fum să-l tai cu cuțitul (pe atunci se putea fuma în baruri!), o vedeam jucând întâia dată. Este un spectacol foarte intim; aproape că, urmărindu-l, încerci spaima de a nu tulbura, prin prezența ta, fragilitatea de borangic a unui destin ce ni se țese acum și aici. Cu abilitate, actrița relativizează temporalitățile, făcând din cronologia unei vieți ceva similar cu cronologia unei secunde. Copilul Ada se insinuează în diferitele vârste ale uneia și aceleiași femei, virus tandru ce face ca adolescența sau maturitatea să nu fie decât variațiuni discrete ale unui timp sacru, cel din cuibul de pe vremuri al picioarelor mamei care, acolo, în cadă, alcătuia …lumea, universul. Spectacolul oferă și pretinde forme de rară, aproape dureroasă sensibilitate. Ada joacă acolo cu garda jos, se expune, se vulnerabilizează, face dragoste cu inimile publicului. Dacă nu înțelegi acest joc „de-a mine și de-a tine”, o ratezi. Este, fără îndoială, un spectacol despre ea, dar și despre tine; e, simultan, foarte personal, dar atinge și mecanismele acelea generale, comune și relevante pentru însăși noțiunea de „umanitate”. Foarte bine scris, foarte bine înscenat, Povestea nu mai este doar a Adei Lupu; mulțimea de personaje din extratextul narațiunii, gravitând în jurul Domnului foarte înalt, năvălesc din rucsacul Hello Kitty, invadează sala de spectacol, strecurându-se în public, printre noi sau, și mai grav, devenind …noi. Ar fi banal dacă am reduce spectacolul la o tematică a traumei; prefer să îl „citesc” ca pe o lecție de supraviețuire, cu orice preț, a copilului din noi.
Ada Lupu reprezintă un mare câștig al teatrului ieșean. Sper ca acest teatru să nu atenteze la puritatea structurală a actriței, să n-o încurce, să n-o maculeze cu micimile și fleacurile lui, cu fumoarele lui înțesate de bârfă și meschinărie, cu avizierele lui pe care se desenează neantul, cu candelabrele, îngerașii și fantomele „marilor actori” ce îl bântuie haotic și fără rost. În același timp, Ada este o importantă carte de vizită a școlii ieșene de teatru; a terminat în 2013, la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, secția de Arta Actorului și Arta Actorului mânuitor de păpuși.
Nu pot formula decât o singură și simplă concluzie: mă bucur că am întâlnit-o!
Călin Ciobotari