Profesorul de istorie Adriana Radu propune o temă de meditație asupra degradării patrimoniului material și spiritual și asupra indiferenței contemporane la ceea ce ține de glorioasele noastre istorii urbane.
Repere
- A fost construit pentru și cu finanțarea lui Dumitru Marinescu Bragadiru, patronul celebrei fabrici de bere bucureștene;
- Planurile și construcția uriașului edificiu au fost realizate de arhitectul Virgil Hălăceanu, celebru în epocă pentru construcția ansamblului de la Râpa Galbenă;
- Arhitectural și ca destinație, seamănă cu celebra și încă funcționala berărie antebelică „Caru cu bere” din centrul vechi al Bucureștiului, construită aproximativ în aceeași perioadă;
- Primul administrator al complexului a fost cineastul Jaques Leibovici;
- În 1911 aici s-a proiectat primul film în regiunea Moldovei;
- La momentul inaugurării, berăria era înconjurată de un parc impunător, cu fântână publică, bănci și un chioșc unde cânta fanfara militară.
Ferit de privirile curioșilor și îmbrăcat într-o hăinuță de plastic colorat, ce desenează contururile unei clădiri superbe, în centrul Iașului, lângă frumoasa Biserică „Banu”, ne întâmpină, pe celebra stradă Lăpușneanu, ceea ce odinioară a fost un centru al distracției de acum un secol. Deși puțini și-ar putea închipui astăzi, ruinele ce se ascund în spatele pelerinei arhitecturale sunt ceea ce cândva, acum un secol, s-a numit „Coloseul Bragadiru”. După cum îi spune și numele, respectiva clădire avea dimensiuni gigantice și a reprezentat, în frumoșii ani ai regalității lui Carol I, principalul punct de distracție al orașului Iași, cuprinzând o berărie, o grădină de vară, o sală de concerte și de dans, un arhaic cinematograf, atunci când puțini europeni știau ce înseamnă o proiecție video.
File de istorie
Dar să o luăm cu începutul. Primele informații despre locul respectiv atestă că, la începutul secolului al XIX-lea, aici era un teren viran aparținând Bisericii „Banu”, cu posibilitatea ca pe o parte a spațiului să fi existat un cimitir (identificat de jur-împrejurul bisericii, mai cu seamă pe latura sud-estică). Cert este că, prin deceniul șase al anului 1800, terenul a fost transformat în grădină publică, cu sprijinul primarului de atunci al Iașului, Dimitrie Gusti. Timp de aproape o jumătate de secol s-a păstrat destinația inițială, locul fiind spațiu de promenadă pentru locuitorii centrului orașului, aflat în maximă expansiune edilitară și demografică. Rod al afluxului de oameni și dezvoltării urbei pe axa est – vest, grădina publică a Primăriei s-a lărgit, a apărut un chioșc – asemănător cu cel din actualul Parc „Copou” – o mică berărie, dar și un loc de expunere publică a operelor unor artiști și un loc de dezbatere a ideilor politice ale vremii. Parcul era mai atractiv ca acela din dealul Copoului, situat mai sus, după Universitate, grădina din zona „Banu” fiind mai aproape de punctul „zero” al Iașului, relativ aproape de gară și de centrul administrativ și religios al urbei.
Pe fondul dezvoltării economice și a creșterii populației, consecința directă – identificată mai cu seamă în capitala București și speculată firesc de afaceriștii timpului – a fost construcția unei clădiri de dimensiuni enorme pentru acea vreme: „Coloseul Bragadiru”.
Patronul fabricii de bere „Bragadiru”, un novator și un excelent investitor, identifică oportunitatea de aici și construiește, cu aprobarea Primăriei, pe locul câtorva acareturi, în mijlocul parcului public, un complex de felul și dimensiunile celebrului complex „Caru` cu bere” din București, care cuprindea berărie, grădină de vară, sală de dans, sală de proiecție cinematografică, inclusiv o scenă zidită (un fel de teatru de vară). În plină epocă de dezvoltare economică a României moderne, în vara anului 1906, aici este inaugurată cu fast și cu alai celebra berărie. Administratorul complexului, un cineast – ce timpuri, ce dezvoltare! – proiectează în acest spațiu în anul 1911 primul film, într-o perioadă în care mulți occidentali nu auziseră de așa ceva. Este momentul de glorie al Coloseului, zeci de personalități desfătându-se aici, inclusiv străini aflați în trecere. Izbucnirea războiului pentru reîntregire, mutarea capitalei la Iași în tragicii ani 1917-1918, aruncă în uitare „la belle epoque” din anii antebelici. Clădirea este incendiată de mai multe ori și își schimbă, după conflagrația mondială, destinația și numele. În perioada interbelică este pe rând berărie – cu numele de „Banu” și „Astoria” – sau cinematograf – cu numele de „Elysee”, „Roxi” sau „Capitol”. În 1925, în plin avânt industrial, în grădina ce înconjura berăria se ridică „Palatul Asigurărilor Meseriașilor”, parcul devenind o mică insulă de verdeață, înconjurată de clădiri înalte, singura dovadă a măreției de odinioară fiind fântâna publică – ce încă există – ce amintește de medievalitatea lucrărilor publice de altădată.
Ca și în alte cazuri, din nevoia de a o rupe cu trecutul „burghez”, instaurarea comunismului determină schimbarea denumirii „Coloseului”, care devine acum ”7 noiembrie” („binecuvântata” dată de instaurarea a comuniștilor la putere în Rusia), oamenii muncii fiind cei care trec pe aici pentru a bea o bere între „cele trei schimburi” de construcție a socialismului multilateral dezvoltat. Ulterior, clădirea devine cinematograf cu numele – ce alegere! – „Tineretului”. În acareturile din spate se cantonează departamentul ieșean al „România Film”, pe terasa cinematografului fiind parcate mașinile („dubițele”) de proiecție ce plecau în județe pentru a arăta clasei țărănești realizările „Epocii de Aur”, filmele cu eroi comuniști, dar și – e adevărat rar – blasfemiile Occidentului: filmele străine. În anii optzeci, „Tineretului” era cel mai ieftin cinema din oraș și era diferit ca formă, arhitectură și dispunere de celelalte săli de spectacole, având accente specifice unei cârciumi cu scenă.
Și rușinosul prezent…
Astăzi clădirea este o ruină, cu acoperișul ars de incendiu ca în urmă cu cinci secole, cu pereții crăpați, cu urme de varuri succesive, care mai de care mai novatoare. Acoperită, după cum spuneam, cu huse pictate cu poza „Coloseului”, celebra clădire de odinioară așteaptă cuminte să se dărâme. În spate, mica grădină de altădată amintește de secolul al XIX-lea, fiind total ruptă de peisajul grăbit de dincolo de zidurile care o înconjoară. Terenul se află astăzi în litigiu între Biserica Banu și fosta autoritatea R.A. România Film, fiind un caz emblematic pentru ce înseamnă în societatea românească astăzi retrocedarea. Mai mult ca sigur, un dezvoltator imobiliar pândește pentru a prelua zona și a construi, ulterior, vreun Mall și pe aici. Un Mall care să aibă și un cinema probabil, ca singură legătură cu trecutul.
Din analiza secolului trecut, din zbaterea nebunului prezent, din temerile improbabilului viitor se nasc câteva întrebări: De ce oare nu s-ar restaura pentru a deveni un „Caru` cu bere” al Iașului și simbol al faptului că acum 100 de ani eram mai dezvoltați ca unii occidentali? De ce oare vreun proiect european nu ar putea redefini o bijuterie arhitecturală ce a făcut cândva legendă în spiritul dezvoltării turismului cultural ce generează în Occident încasări gigantice? Fără acuze directe – ci doar ca o întrebare care îi privește pe toți decidenții trecuți, prezenți și viitori – de ce autoritățile centrale și locale nu se preocupă deloc de astfel de probleme?
De ce oare totdeauna suntem blestemați să o luăm de la zero, strivind reușite, valori, destine ale unui trecut „cool” la vremea lui?
