– despre ieftineala congenitală a unor personulităţi de carton lucios –
Pe ex-premierul de unică folosinţă şi multiplă întrebuinţare îl ţin minte de la începutul anilor ’90. Atunci, în perioada tărcată de după loviluţia din ’89, putea fi zărit, coborînd cu un aer preocupat dealul Copoului, un june personagiu, al cărui aspect nu putea să nu-ţi atragă atenţia : costum sobru, închis la culoare, pantofi asortaţi şi lustruiţi, servietă elegantă, din piele maronie, plus o coadă ca de cal, în care tînărul cu figură hotărîtă îşi prinsese falnica podoabă capilară ( n.r. : de părul de pe cap e vorba, dacă citeşte acest text şi Maricel Popa – Tehnoton, CJ Iaşi & DNA ).
Deşi coada personagiului nu era împletită, după modelul ” Ileana Cosînzeana „, contrastul dintre costum-pantofi-servietă şi şomoiogul cabalino-cranian era suficient pentru a atrage atenţia, chiar şi în acea perioadă, cînd ieşenii aveau la dispoziţie suficiente lucruri de care să se mire. Eu, unul, recunosc: fiind băiet de la ţară, fără mari studii de ” personal styling ” ( sau cum s-a mai dzîşe ), m-a cam umflat rîsul, văzînd cît de caraghioasă e potriveala dintre scorţoşeala vestimentară a băietanului hotărît şi coada lui de roackăr / hippiot / sau ce-o mai fi vrut el să fie. Pe scurt, omuleanul arăta ca o struţo-cămilă cu izmene şi pestelcă ( n.r. : pestelca e un şorţ rural, dacă citeşte cumva textul şi maiextrul Liiceanu – Peratologia SRL ).
După ceva timp de la întîlnirea vizuală cu vajnicul ornitorinc stilistic, am aflat că purtătorul de costum & coadă e asistent universitar la Facultatea de Istorie, p’ecum şi o mare speranţă a venitorelui intelectual & luminos al urbei. Am fost deci profund impresionat de acest fapt, închipuindu-mi-i pe Xenopol, Iorga ş.a.m.d. în frac şi pantaloni scurţi, ori în iţari şi joben. Dar mi-am zis că un benghi de teribilism juvenil nu poate fi definitoriu pentru capacităţile cogitaţionale şi civice ale tinerei speranţe universitare, aşa că am rămas, cu maxim interes, în aşteptarea strălucitoarei traiectorii ce se prefigura.
Întîmplarea a făcut să mă intersectez cu briliantul codat ( n.r. : de la ” coadă ” ) prin ’98, dar nu personal, ci mai întîi în paginile ” Monitorului „, unde eu eram editorialist, iar el scria la pagina de opinii. O vreme ne-am intersectat pe holul redacţiei, dar fără să ne salutăm, fiindcă nu făcusem cunoştinţă, iar eu salut necunoscuţii, de obicei, doar la mine în sat. Apoi, dintr-odată, tînărul universitar, deja fără coadă craniană, a început să mă salute. Cum nu făcusem vreo vitejie civică, am presupus, cu încîntare, că grozavele mele articole sînt motivul pentru care aveam parte de un asemenea respect, din partea cuiva care avea aceeaşi vîrstă cu mine, dar era deja oarecum celebru, nu doar în Iaşi.
Mai tîrziu, mi-a căzut fisa : nu articolele mele erau motivul salutului, ci doar unul dintre ele, în care polemizam vizavi de un text penibil , cu pasaje rudimentar-antisemite, apărut chiar în pagina religioasă a ziarului unde scriam. Punînd cap la cap prezenţa în Sinagoga Mare a junelui MRU, cu ocazia vizitei la Iaşi a rabinului Moses Rosen, şi faptul că salutul lui survenise taman după articolul meu ” pro-evreiesc „, m-am lămurit – omul crezuse că fac şi eu parte din tagma gheşeftarilor cu kipă, pentru care doar ce-i kosher e bun, iar mămăliga, semn de primitivism. Pentru un negustor de meserie ca MRU, era greu de bănuit că scrisesem acel articol nu ca să-i măgulesc pe evrei, ci ca să combat mizeria intelectuală a unui băştinaş majoritar.
” Unu-i Ungurean’, / Da’ cam şopîrlean „
De la faza cu costum şi părul prins în coadă, tînăra speranţă progresase în ritm alert, taman ca Făt Fentos – într-un an, cît alţii în şapte : bursă de studii ebraice în Anglia, emisiune tv la Iosif Sava, şefia Centrului de Studii Romîneşti şi, la puţin timp după ce a început să mă salute, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe ( fiţi deci respectuoşi cu mine, că ajută, pare-se, în carieră ).
Care va să zică, mă ştiam cu ditamai şeful din diplomaţia romîneză. Nu, nu l-am rugat să mă angajeze portar la ambasada din Paris. Dar, cu ocazia unei vizite la Chişinău a preşedintelui Constantinescu, am crezut că ex-colegul meu de pagină, prezent în delegaţia prezidenţială, o să-mi pună o vorbă bună la şeful statului, ca să obţin un interviu în exclusivitate pentru ” Monitorul „. Nu era chiar o mare favoare , fiindcă ziarul îl susţinea de multă vreme pe fostul şef al Convenţiei Democrate, ajuns acum preşedinte.
Ţi-ai găsit … Deşi nu-l rugasem să intru la vreo convorbire privată, Mihăiţă respectuosul s-a spălat rapid pe mîini, zicînd că n-are cum să mă ajute şi trimiţîndu-mă la un consilier prezidenţial. Evident că nici la acela nu-mi putea pune o vorbă, că era grăbit. Altfel spus, era clar : junele diplomat se lămurise că nu fac parte din tagma potrivită. E drept, şi eu începeam să mă lămuresc vizavi de efectul pe care îl poate avea o funcţie, în doar cîteva luni, asupra unor tinere speranţe ale patriei.
Între timp, noua stea a diplomaţiei romîneze continua să producă efecte minunate. Primul a fost o numire absolut bizară, în orice stat normal : scritorul Nichita Danilov, fondator al Partidului Moldovenilor, a fost numit, cu sprijinul direct al lui MRU, consilier politic la Ambasada Romîniei din Chişinău. Asta exact în perioada cînd preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, declara că înfiinţarea Partidului Moldovenilor e încă o dovadă că romînii îi asupresc pe moldoveni.
Dar, cîtă vreme tatăl lui MRU era adjunctul lui Constantin Simirad, preşedintele partidului cu pricina, restul erau detalii. Iar bahluiezii trebuiau doar să se bucure că un talentat concitadin de-al lor a trecut Prutul, ca diplomat, urmînd un celebru ordin al unui defunct mareşal. Un ieşean de succes promova alt ieşean meritoriu, asta era concluzia, pe care numai răuvoitorii o puteau umbri cu detalii presupus scandaloase. Lume ră, ci s’ mai vorghim …
” Reptilaş cu trei scurte de oi „
De şopîrlismul ieftin al lui MRU aveam să mă conving tot la Chişinău, în 1999, cu ocazia unei vizite a premierului Radu Vasile. Fiind corespondent BBC şi consultant pentru Republica Moldova, fusesem rugat de editorul de la Londra să-l întreb pe Ovidiu Grecea, membru al delegaţie oficiale, despre un credit acordat guvernului de la Chişinău de BCR, pe atunci bancă romînească de stat. Era o întrebare strict tehnică, vizînd relaţiile bilaterale, fără vreo conotaţie negativă pentru Grecea, el fiind atunci şeful structurii care gestiona problema respectivă.
Deşi Grecea avea un fizic de hipopotam, nu-l văzusem printre membrii delegaţiei care venise cu premierul. O văzusem în schimb pe Adriana Săftoiu, purtătoarea de cuvînt a guvernului, în blugi, cu geacă de piele şi rucsăcel în spate. Ceea ce ar fi fost absolut în regulă, dacă asta nu s-ar fi întîmplat la aeroport, în timpul primirii solemne, cu steaguri, imnuri şi delegaţii oficiale aliniate festiv. Iar Adriana Săftoiu era aliniată, cu tot cu rucsăcel, în delegaţia romîneză, ca secretar de stat ce era.
Gîndindu-mă cum aş putea da de Grecea, mă plictiseam la lansarea de carte a prozatorului-premier Radu Vasile, pe care editura Polirom tocmai îl editase, simţind vîna de Tolstoi oltean. Cum mă plictiseam eu aşa, hop, îl văd pe MRU, deja om cu vechime în Ministerul de Externe şi ditamai negociator-şef al tratatului cu Rusia ( nu rîdeţi, că nu-i banc, e realitate tragică ).
Ne salutăm ( el cu zîmbetul standard, eu încă fraier), schimbăm cîteva amabilităţi, pe urmă îl întreb cum pot să dau de Ovidiu Grecea.” Nu ştiu, că avem programe diferite „, îmi spune imediat dl secretar de stat. Simţind oarece nuanţă în tonul lui, i-am spus că nu-l caut pe Grecea pentru vreun subiect incomod, explicîndu-i pe scurt despre ce e vorba. Tot cu acelaşi succes, mai ales că dl diplomat-şef a devenit brusc grăbit, fiind chemat de datorie.
După ce m-am despărţit de MRU, am schimbat cîteva vorbe cu Dinu Patriciu şi Gelu Tofan, care veniseră şi ei cu premierul, fiindcă vroiau să cumpere reţeaua basarabeană a benzinăriilor de stat. Ştiindu-l mai de mult pe Patriciu, l-am întrebat dacă nu l-a văzut cumva pe Grecea. ” Era pe-aici, pe undeva”, mi-a răspuns milionarul, aşa că am ieşit din sală, presupunînd că oficialul guvernamental va urca în coloana auto oficială care staţiona în faţa clădirii.
După puţin timp, îl văd pe masivul Grecea urcînd într-un BMW de protocol. Fug către maşină, îi pun întrebarea, el îmi răspunde, în timp ce în stînga lui cine stătea … ? E’zact, taman amicul secretar de stat, care avea, mă-nţelegi, monşer, program diferit. Nu i-am mai zis nimic, fiindcă mă cam lua de la stomac. Nu fiindcă dl MRU crezuse că are datoria patriotică să apere un coleg din guvern de un ziarist duşmănos, ci fiindcă o făcuse într-un mod atît de ieftin şi jenant.
Cînd micul reptil a ajuns ministru de externe, şef al spionilor şi premier, eram deja lămurit : din şef la tineretul comunist, nu faci în veci nici sită de mătase, nici harapnic.
Lucian Postu
