Marele actor Dionisie Vitcu își continuă proiectul de „revizitare afectivă” a trecutului Teatrului Național Iași, evocând figuri emblematice aproape complet uitate, din nefericire, de o contemporaneitate prea grăbită sau poate prea blocată în propriul ei prezent. Portretele sale, excelent tușate de o stilistică fermecătoare, au și o indiscutabilă valoare documentară. Transportă nu doar duioșie, ci și informație, sunt nu doar emoționante, ci și citabile de oricine cercetează istoria Naționalului ieșean. (Călin Ciobotari)
Mă despărţisem de teatrul tinereţii mele cu lacrimi în ochi şi cu o strângere de inimă. Părăseam Piatra Neamţ pentru totdeauna şi luam drept moştenire câteva bucurii secrete din compania acelor magicieni ai efemerului şi ai clipelor irepetabile unde nu-şi găseau loc apatia, comoditatea şi rutina.
Mă despărţisem, așadar, cu adâncă părere de rău de Teatrul Tineretului şi nu întrezăream încă viitorul în trupa Naţionalului ieşean, trupă clasică şi atât de titrată. Uşor, uşor începuse să-mi treacă, să mă vindec de epidemia de entuziasm şi inflaţia de laude şi să mă năpădească nădejdile defuncte. Artiştii din casa lui Alecsandri nu suportau comparaţie cu trupa din care veneam eu. Mai străluceau încă stelele marilor actori şi actriţe din garda veche, consolidată sub dinastia lui Aurel Ion Maican şi Ion Sava, care au făcut istorie şi în a căror viaţă au întâlnit ororile războiului şi refugiului din calea dezastrului. Printre ei nu mi-a fost greu să recunosc câţiva seniori despre care auzisem şi chiar îi văzusem în celebrele spectacole Cenuşăreasa şi Coana Chiriţa. Îi priveam cu luare aminte, îmi erau dragi şi mă bucurau poveştile lor de viaţă, cele mai multe „vânătoreşti”. Poveşti despre înaintaşii lor cu lumini şi umbre. Şi cum eram nou sosit în teatru mă simţeam ca o „greşală” şi înţelesesem că trebuie să aştept să-mi vină „rândul”. Repertoriul era deja fixat, distribuţiile făcute şi nu aveam altă treabă decât „să scutur” perdelele sălii de spectacol.
Asta până într-o seară când, tot foindu-mă fără rost, am fost pus la punct de Anişoara, şefa plasatoare. M-a întristat reproşul şi am intrat în bibliotecă să-mi încropesc un repertoriu personal. Era un proiect mai vechi, dar l-am tot amânat. Acum sosise momentul. Regizorii noului meu teatru nu mă cunoşteau şi nu s-au grăbit să mă distribuie. Vreme de şapte luni m-am tot pregătit şi ocaziile de a mă afişa au apărut în mediul studenţesc, în şcoli, la Bojdeuca din Ţicău… şi, cum actorii care erau mai liberi erau trimişi să recite versuri m-am anunţat şi eu. Aşa a început aventura mea la Naţionalul ieşean.
S-a ivit ocazia în asemenea împrejurări să mă întâlnesc cu marii oameni de cultură ieşeni: Constantin Ciopraga, Gavril Istrate, Corneliu Ştefanache, George Lesnea… cu poeţii Horia Zilieru, Emilian Marcu, sau Florin Mihai Petrescu, Mihai Ursachi… şi alături de ei, minunatul artist Constantin Sava. Aplauzele aleşilor mei spectatori, spectatori de elită, a însemnat pentru mine atunci, când socoteam că am greşit părăsind Teatrul Tineretului pentru Iaşi, gura de aer, recăpătarea încrederii. Am prins curaj pentru lupta prin muncă şi studiu. În acele împrejurări, minunatul om şi artist Constantin Sava m-a privit lung şi cu bunătate în glas și mi-a zis: „Bravo măi moţule, ai să stai lângă mine”. Mi-au crescut aripile şi m-am lipit de el. Mă îmbrăcam pentru spectacole în cabină alături de el şi ocupam locul lăsat liber de Artistul Emerit George Popovici care se pensionase.
Constantin Sava era alintat de apropiaţi cu apelativul Bădia. Am început să-i zic şi eu bădie şi am văzut că-i place, dar am simţit ceva mai mult, o apropiere. Bădia Costică îi iubea pe toţi şi pe toată lumea. Lumea îl admira şi-l iubea și ea, nu se putea altfel. Era un munte de om, înalt, frumos din tinereţe, timpul nefăcând mari corecturi pe trăsăturile lui. Când l-am cunoscut eu era drept şi falnic ca un stejar. De loc, era dintr-un sat de pe malul drept al Prutului, Bosia. Fusese elevul iluştrilor profesori ai Conservatorului ieşean State Dragomir şi Mihai Codreanu.
Se vedeau bine pe chipul lui, puţin brăzdat de ani şi de gânduri, datele bărbatului frumos care în tinereţe rănise multe inimi. Înalt, atletic, cu faţa ovală, cu ochii ca floarea inului, cu nasul drept deasupra gurii senzuale, totdeauna proaspăt bărbierit, cu părul alb îngrijit, pieptănat, totdeauna îmbrăcat frumos în costum de culoare închisă, cămaşă albă, cravată asortată, şi cu pantofi maro de comandă. Era ca scos din cutie. Se vedea că doamna Iozefina, „duşmanca” lui de-o viaţă, avea mare grijă de ţinuta artistului. Purta totdeauna cu el o geantă mare, popească, burduşită. Părea că e plină cu cărţi, dar nu…
Posesor al unor date fizice şi psihice remarcabile, cu nobleţe naturală în atitudine şi gesturi, profesorii lui l-au pregătit mai ales pentru repertoriul autohton, iar Bădia Costică nu i-a dezamăgit. Debutează pe scena Teatrului Național Iași cu personajul Moş Amurg în Trandafirii Roşii de Zaharia Bârsan. Apoi, rând pe rând, înnobilează prin prezența în distribuție spectacolele Despot Vodă, Vlaicu Vodă, Povestea Unirii, Sânziana şi Pepelea, Coana Chiriţa, Catiheţii de la Humuleşti, Muza de la Burdujeni, Barbu Lăutarul… asta cât cunosc eu, dar paleta interpretărilor Maestrului Sava este mult mai largă. Nu pot fi ocolite realizările lui deosebite în Othello, Livada cu vişini, Viaţa lui Galilei, Mutter Courage, Şcoala calomniei, Alcadele din Zalamea. Și în câte alte zeci de spectacole şi întâlniri artistice nu şi-a afişat talentul emblematicul artist. Era sănătos tun şi alte griji nu avea decât teatrul. Teatrul era viaţa lui.
Multă vreme am fost în preajma sa şi l-am cunoscut de aproape, mucalit, oleacă jucând intenționat cameleonic, vrând să-i vadă pe cei din jur bucurându-se de naivitatea lui. Nu spunea bancuri, cred că nu avea talent, dar făcea unele observaţii ce păreau naive și provocau râsul. Atunci îşi ţuguia buzele şi mustăcea.
Pentru bunătatea lui sufletească era solicitat de fel de fel de oameni cu necazuri care vroiau să-şi rezolve problemele de serviciu şi de viaţă prin „pile”. Bădia Costică nu refuza pe nimeni şi tot ce-i omeneşte posibil încerca să rezolve.
Se povesteşte că, într-o vreme, la Universitatea ieşeană, examenul de admitere devenise o problemă în atenţia Securităţii. Se luaseră măsuri severe. Pe lângă angajații instituţiei unversitare, la examen era prezent, în acel an, și un civil. Nimeni nu intra în clădire nelegitimat. Bădia Costică a fost rugat de un prieten să-l ajute. Candidatul deja intrase şi, la uşa Universităţii, Bădia Costică, ținând în mână o hârtie pe care era scris numele candidatului, se împinge în uşa metalică şi intră peste cei trei paznici. Doi dintre ei, se înseninează şi-i zic: „Să trăiţi, maestre!”. „Unde-i amfiteatrul cu proba scrisă la litere?”, întreabă Sava. „Sus, la etajul 2”, i se răspunde. Al treilea paznic, cel care nu avusese nicio reacţie, aspru la faţă, cu obraji …rurali, ochi iscoditori de rozător, l-a studiat adânc pe Bădia şi s-a oferit să-l conducă la lift, apoi la sala amfiteatrului, crezându-l vreun inspector. Când s-au apropiat de uşă, „civilul” s-a retras. Un afiş mare pe uşă avertiza: „Nu deranjaţi, examen, intrarea interzisă”. Bădia Costică nu se încurca, însă, în asemenea fleacuri. Deschise uşa, neţinând seama de avertisment, şi intră.
Din instinct şcolăresc amfiteatrul ca la comandă se ridică în picioare. Numai de pe podiumul de la catedră, în faţa tablei negre, cei doi profesori care supravegheau proba scrisă au încremenit stane de piatră. „Staţi jos!”, a tunat glasul puternic al actorului. Bădia a încercat să înainteze spre catedră, însă gestul unuia dintre cei doi profesori l-a făcut să renunţe la mişcare şi, ocolindu-l cu privirea pe cel ce-i ieşise înainte, s-a adresat scurt, lapidar colegului de catedră, spunându-i senin numele candidatului pentru care venise: „Romocea…Liviule! Romocea!”. Liviu, surprins de prezenţa artistului, se uita la muntele de om care tocmai intrase pe teren interzis, fără să schițeze niciun gest… Cu misiunea îndeplinită Bădia Costică a făcut un semn liniştitor cu mâna, să nu se mai ridice amfiteatrul şi a ieşit fără alte vorbe. În urma lui, din sală, se auzea cum pasul rar, apăsat al celui ce a tulburat examenul se depărta. Încet, încet a fost acoperit de lunecarea pixului pe foile de hârtie. La ieşire cel care îl condusese spre amfiteatru pe „inspector”, l-a salutat „lovindu-şi călcâiele” și i-a deschis uşa care a scrâşnit parcă nemulţumită. În stradă îl aştepta omul care-l rugase să-i pună pilă. „S-a făcut”, a zis Bădia. „Romocea intră sigur!”. „Nu-l cheamă Romocea, Bădie Costică, Molocea îl cheamă!”. „Nu contează, reuşeşte sigur”… Dacă a reuşit Romocea sau Molocea nu se poate şti sigur. Se cunoaşte numai că Bădia Costică şi-a făcut datoria şi n-a refuzat omul.
