Marele actor Dionisie Vitcu își continuă proiectul de „revizitare afectivă” a trecutului Teatrului Național Iași, evocând figuri emblematice aproape complet uitate, din nefericire, de o contemporaneitate prea grăbită sau poate prea blocată în propriul ei prezent. Portretele sale, excelent tușate de o stilistică fermecătoare, au și o indiscutabilă valoare documentară. Transportă nu doar duioșie, ci și informație, sunt nu doar emoționante, ci și citabile de oricine cercetează istoria Naționalului ieșean. În episodul de față, Dionisie Vitcu relatează o memorabilă vizită la Iași a lui Nicolae Ceaușescu și întâmplările neprevăzute în care au fost implicați actori ai Teatrului Național. (Călin Ciobotari)
Mă despărţisem de teatrul tinereţii mele cu lacrimi în ochi şi cu o strângere de inimă. Părăseam Piatra Neamţ pentru totdeauna şi luam drept moştenire câteva bucurii secrete din compania acelor magicieni ai efemerului şi ai clipelor irepetabile unde nu-şi găseau loc apatia, comoditatea şi rutina… Mă despărţisem, așadar, cu adâncă părere de rău de Teatrul Tineretului şi nu întrezăream încă viitorul în trupa Naţionalului ieşean, trupă clasică şi atât de titrată…
Mare foială, mare agitaţie în târg. Intrările în oraş se toaletează, se asfaltează gropile, se vopsesc în verde copacii, se pregătesc turme de oi, cirezi de vite, turme de porci, cârduri de raţe şi gâşte pe traseu. Poporul trăieşte bine în belşug şi prosperitate. Ţara e biroul de lucru al Tovarăşului. Tovarăşul vine în vizită oficială. Vine sigur, precis, numai că nu se ştie pe unde intră în oraş… pe la nord, pe la sud. Oricum trebuie să fim pregătiţi. Mare foială, mare.
Aşa se întâmpla în fiecare an, dar mai ales înainte de congrese şi alegeri. Noi, actorii, terminaţiile nervoase ale naţiunii, trebuia să ne implicăm artistic în tablouri vivante cu Ştefan cel Mare şi suita, Decebal cu Traian, Cuza Vodă cu Moş Ion Roată, Hora Unirii, cu Maricica dansatoarea gătită să stea lângă Tovarăşul.
Se pregătea o mare adunare populară în Piaţa Unirii. În faţa librăriei Junimea se instalase o scenă pe care trebuia să se desfăşoare un spectacol omagial legat de vizită şi de locul istoric. Teatrul Naţional avea un grup de actori anume pregătiţi în spectacole istorice. Bădia Costică Sava era de neînlocuit în asemenea ocazii: era Barbu Lăutarul. În Piaţa Unirii, îmbrăcaţi în costume de epocă, apăreau în Cuza Vodă, Kogălniceanu, Ion Roată şi Barbu Lăutarul.
Aşteptam tot grupul în holul cinematografului Victoria să intrăm pe scenă când Tovarăşul va ieşi cu suita în balconul hotelului Traian. Un tânăr suplu, ager, tuns scurt, avea grijă să ne îndrume spre scenă. Cineva, de la noi, Conducerea, i-a transmis lui Bădia Costică să nu mai cânte Barbu Lăutarul ci să spună ceva de Eminescu, Ce-ţi doresc eu ţie… sau Hora Unirii… mai bine, Hora Unirii. Faptul că i-a schimbat repertoriul l-a supărat pe Bădia Costică, dar supărarea la el mocnea înăuntru, nu se vedea. Oricum l-a tulburat. Repede, i s-au adus de la Teatru un costum de plăieş, iţari, o cămaşă ţărănească, cizme, un brâu lat roş, o pălărie cu boruri mari, o mustaţă pe oală şi gata. Tânărul suplu care avea grijă de noi ne-a atras atenţia să nu urcăm pe scenă cu tocuri de ochelari, portofele, portchei…sau alte obiecte prin buzunare!
Am fost trimişi în scenă grupul Cuza Vodă şi ne-am aşezat în rând, statuar, oglindă în faţa statuii lui Cuza, din piaţă. Şedeam pe câteva trepte mai sus de nivelul scenei, Ion Schimbischi, Saul Taişler şi povestitorul, adică eu. Carul televiziunii îşi instalase în câteva locuri camerele de luat vederi. La balcon a apărut Tovarăşul fluturându-şi mâinile. Lumea din Piaţă scutura steguleţe, scandând lozinci anume pregătite. La un moment dat s-a făcut linişte şi a început spectacolul. Din holul cinematografului pe un covor roşu venea agale un român de poveste, înalt, frumos ca din abecedar, cu pas măsurat în ritmul unui marş naţional. Ajuns pe scenă, Bădia Costică este primit cu aplauze de cei din jur, apoi piaţa îl recunoaşte şi aplauzele se înteţesc. O scurtă pauză. Artistul îşi ridică cu un deget borul pălăriei şi cu glas de clopot mitropolitan începe rar, cu pauze lungi, hai să dăm mână cu mână/ cei cu inima română,/ să-nvârtim hora frăţiei/ pe pământul României… şi ridicând spre cer braţul drept într-o zvâcnitură, îi sare din brâu un portofel cât o poşetă de doamnă, plesnind ca o balegă de vacă scândura scenei.
O agitaţie rapidă şi scurtă a câtorva figuri de lângă scenă. Pe Bădia Costică l-au trecut broboade de sudori, a privit obiectul şi, uitând textul, a început să povestească Hora Unirii. Când a ajuns la versul să-nvârtim hora frăţescă pe câmpia românească, a desfăcut ca o mătură, degetele din palma lui de uriaş, s-a aplecat şi, harşti…, portofelul de pe câmpia românească. În imaginaţia noastră de artişti vedeam numai portofele pe câmpia românească şi un râs bolnăvicios ne-a sufocat… Ne-am nenorocit. Dacă ne vede de la balcon râzând ne scoate din viaţa artistică. Operatorii televiziunii au schimbat camerele pe mulţimea din piaţă, pe balconul Tovarăşului şi pe statuia domnitorului Cuza.
Dacă în accidentul scenic Bădia Costică putea fi absolvit de consecinţe, noi, cei care nu ne puteam stăpâni, râzând prosteşte de portofele găsite pe câmpia românească, puteam fi pedepsiţi exemplar politic şi administrativ, dar nu s-a întâmplat aşa. Operatorii televiziunii ne-au salvat, iar Tovarăşul de la balcon nu urmărea greierii, ci furnicile din Piaţa Unirii. După trecerea evenimentului s-au primit felicitări şi scrisoare de mulţumire pentru reuşita contribuţie a Teatrului Naţional, iar pentru noi, cei care am fost de faţă şi implicaţi, ne-a rămas de povestit şi, vorba lui Bădia Costică, a fost un moment plăcut.
Constantin Sava avea cultul prieteniei şi-i plăcea totdeauna să întârzie după spectacol la un pahar de vorbă cu oameni buni la sfat şi povestit. Cum săptămânal făceam deplasări prin împrejurimile Iaşului, Bădia Costică era oaspete de onoare prin casele învăţătorilor şi preoţilor care-l adorau şi-l rugau să intre olecuţă şi în ograda lor. Bădia nu refuza pe nimeni niciodată. Nu mergea singur, ne lua şi pe noi, mai tinerii lui colegi, şi zăboveam uneori în casa gospodarilor până în zorii dimineţii. Nu se grăbea niciodată să plece, ţinea gazda în picioare până i se închideau ochii de somn. Când se terminau bucatele şi vinul, deschidea geanta lui popească şi atunci desfăcea una din fiolele de vin prezente acolo. Turna în pahare şi, ridicându-se în picioare, închina în cinstea gazdei. Apoi ne invita să mergem, nu înainte de a spune: a fost un moment plăcut. Multe momente plăcute am trăit alături de acest mare artist, care rămâne o legendă a teatrului românesc.
Constantin Sava a fost ultimul mare artist din trupa clasică a Naţionalului ieşean în apropierea căruia am respirat aerul scenic la câteva spectacole intrate în istorie. Închid ochii şi mi-l imaginez cu mâna crispată pe cobză, ostenit şi împovărat de ani, în lacrimi, cu glas tremurat Dragi boieri din lumea nouă/ …v-amintiţi c-am fost odată glasul lumii desfătată.
S-ar cuveni ca pe ultima sa locuinţă, de unde a plecat spre eternitate, să fie fixată o placă de marmură, ca semn al preţuirii ce o merită de la urmaşi.
