Există o specie de tupeişti cronici pe care îi poţi pune la respect, cel mai adesea, numai făcîndu-i de rîs în public. Doar dacă se frig aşa, precum cîinele din poezia lui Arghezi ( cea cu oul fierbinte ), acest gen de indivizi gonflabili şi neruşinaţi încep să aibă un pic de reţinere, atunci cînd au de gînd să-şi lăbărţeze în jurul lor ifosele grosiere, ornate cu franjuri de diferite culori.
În rîndurile următoare puteţi citi cum i-am dat peste nas, pe cînd era un june tupeist şi nesimţit, tovarăşului Adrian Cioflîncă, şef la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, şef la Institutul ” Elie Wiesel „, precum şi la alte institute, comitete şi comiţii mai mult sau mai puţin kosher. Shalom.
Un cioban cu coadă şi cercel în ureche
Contactul meu cu nesimţirea agresivă a lui Adrian Cioflîncă a avut loc în toamna anului 1997, chiar în prima zi cînd am devenit colegi de birou la ziarul ” Monitorul „. În acea zi avea loc la Iaşi întîlnirea dintre preşedintele Romîniei, Emil Constantinescu, şi cel al Republicii Moldova, Petru Lucinschi. Cum mă ştiam cu secretarul de presă al preşedintelui de la Chişinău, acesta îmi promisese un interviu exclusiv pentru ” Monitorul „, cu condiţia să stau în preajma delegaţiilor oficiale, ca să fiu pe fază cînd apare momentul potrivit pentru interviu.
Era o zi rece şi ploioasă, aşa că am ajuns în redacţie seara tîrziu, obosit şi cu pantofii uzi. Mi-am lăsat geanta de umăr pe birou şi m-am dus repede în încăperea unde se făcea ” culegerea ” textelor şi corectura, ca să transcriu interviul de pe caseta de reportofon. Pe atunci, nu fiecare ziarist avea un computer, aşa că erau angajaţi care ” culegeau ” majoritatea textelor, adică le scriau la computer, după dictare sau după textul scris de mînă.
Am transcris şi corectat interviul în mare viteză, fiindcă se apropia ora de închidere a ediţiei. Cînd m-am întors în birou, bucuros că am terminat cu bine treaba şi că pot pleca liniştit acasă, am rămas mască : pe birou, geanta mea arăta ca în urma unei percheziţii – cu toate lucrurile scoase afară, împrăştiate, claie peste grămadă. După cîteva secunde de surpriză, i-am întrebat pe colegii de birou ce s-a întîmplat. Jenaţi, mi-au explicat : un coleg mai tînăr, care momentan era plecat , nu-şi găsise exemplarul gratuit de ” Monitorul ” şi, văzînd nişte gazete ieşind din geanta mea, cotrobăise prin ea, crezînd că i-am luat eu ziarul.
Am rămas mai şocat de explicaţie decît de imaginea genţii prin care cotrobăise junele absent, pe care încă nu-l cunoşteam. Aşa că i-am întrebat pe martorii la ” percheziţie ” cum e posibil aşa ceva. Mi-au explicat, cu jumătate de gură, că ” aşa e el, mai sălbatic „, sfătuindu-mă să nu-i cer socoteală prea insistent, fiincă ar putea reacţiona agresiv. Ca să vezi …
Peste cîteva minute, a apărut în birou junele Cioflîncă : un băietan cu cercel în ureche, cu părul prins în coadă şi o figură care, cu tot respectul pentru primate, mi-a adus aminte, instantaneu, de un urangutan. L-am întrebat, pe un ton destul de calm, dacă el mi-a cotrobăit prin geantă. ” Şi care-i problema ? „, mi-a răspuns strămoşul omului, pe un ton iritat. Nu-mi venea să cred : bipedului cu cercel în ureche i se părea absolut normal să se comporte ca o sălbăticiune.
Încercînd să-mi păstrez calmul în faţa acelei probe incredibile de tupeu nesimţit, i-am explicat că, chiar dacă vine dintr-o zonă de munte, cu obiceiuri mai ciobăneşti, a ajuns într-un mediu civilizat, unde ar fi normal să-şi ceară scuze pentru gestul lui primitiv, nu să răspundă cu tupeu.
Atît i-a trebuit mascotei lui Darwin ! A început să se înfoaie spre mine, ca un curcan dornic de bătaie, bolborosind ameninţător. I-am recomandat să-şi dea cu apă rece pe faţă, ca să revină la realitate, şi l-am avertizat : fiindcă tot el căuta scandal, în loc să-şi ceară scuze pentru mizeria pe care o făcuse, l-am pus în capul listei cu tupeişti care vor primi o lecţie pe măsură, ca să se înveţe minte. Roşu la faţă, a mai mormăit cîteva ameninţări, iar eu am plecat acasă, mirat de arătarea cu care eram coleg de birou.
Circ cu dresură de cioflînc bălţat
Prilejul să-i dau peste nas mîrlanului agresiv s-a ivit peste cîteva luni, cînd profesorul Hoişie, de la Universitatea ” Al.I. Cuza „, a primit Premiul Herder, care avea o particularitate : deţinătorul premiului putea să nominalizeze un tînăr pentru o bursă de un an, la Viena.
Cum ziarul n-avea reporter cultural, a căzut pe mine sarcina să discut, la redacţie, cu proaspătul laureat. Aşa mi-a venit ideea : m-am dus în birou şi i-am zis lui Cioflîncă, pe un ton admirativ-invidios, că i-a pus Dumnezeu mîna-n cap – profesorul Hoişie îi dădea lui bursa de un an la Viena. Cam necrezător la început, ghiolbanul a muşcat nada pînă la urmă, după ce i-am dat mai multe amănunte : că însuşi premiantul mi-a spus de nominalizarea lui ; că la secretariat venise deja un fax de confirmare a bursei, care era pe birou la redactorul-şef etc.
Cînd i-am zis că ar fi cazul să dea de băut colegilor de birou, ciobanul cu cercel în ureche era deja convins că îl aşteaptă un an de vis la Viena, dar a zis că n-are bani. Aşa că l-am sfătuit, amical, să nu fie zgîrciob şi să ceară un avans din leafă. Apoi m-am dus prin redacţie, îndemnîndu-i pe ceilalţi redactori şi reporteri să-l felicite pe colegul lor pentru prestigioasa bursă. Pe fotoreporter l-am trimis să-i facă o poză, dar i-am zis să nu pună film în aparat, ci doar să declanşeze blitzul, fiindcă povestea cu bursa e o păcăleală.
Să fi văzut ce pelerinaj a început în biroul departamentului ” Politică „… Care mai de care îl felicita pe junele fazan şi îi ura şedere plăcută la Viena. Iar gonfletele cu ghidon le mulţumea ceremonios, plin de bucurie, cu un zîmbet larg, care-i îi crăcăna gura pînă la urechi. Lumea afla, în sfîrşit, cine e el şi ce valoare inexprimabilă zace în preţioasa-i făptură.
Natură moartă cu ghiolban turbat
Şi acum mă pufneşte rîsul cînd îmi aduc aminte ce a făcut ghiolbetele, cînd fotoreporterul redacţiei a venit să-i facă poza cu blitz, dar fără film foto : şi-a dat cu mare grijă părul peste cap şi s-a mutat de la computerul lui, un ” 486 „, la unul mai nou, Pentium. De parcă pe ecranul computerului scria ce fel de procesor are. Dar desigur că un ” 486 ” nu se asorta, în poză, cu ditamai bursierul Herder.
La faza cu poza lîngă computerul cu Pentium, colegii din biroul de la ” Politică ” abia îşi mai ţineau rîsul, fiindcă aflaseră de farsă, dar nu i-au spus nimic papagalului primitiv. Le spusesem de farsă şi unora dintre colegii din alte birouri, care îl felicitau, ţinîndu-se şi ei să nu izbucnească în rîs. Fiindcă junele Cioflîncă devenise deja antipatic multora, mai ales femeilor din redacţie, pe lîngă care îşi dădea aere de mare Banderas. Spre amuzamentul oricui se uita, măcar o secundă, la figura lui cu evidente nuanţe neanderthaliene.
Cel mai nostim aspect din toată povestea e că partenera lui feminină de atunci, viitoare soţie, a aflat de farsă, fiind în biroul cu pricina, dar nu i-a spus nici ea despre bătaia de joc care i se montase. Aşa că ghiolbanul a tot dat tîrcoale prin secretariatul redacţiei, întrebînd din zece în zece minute dacă n-a venit un fax pentru el. Pînă la urmă, pe redactorul-şef l-a apucat jalea de fazanul cu franjuri şi l-a dezumflat : nu e nici un fax, nici o bursă la Viena, e doar o păcăleală de-a lui Postu.
A intrat în birou dînd uşa de perete şi zbierînd, izbindu-se spre mine, roşu la faţă şi cu spume la gură. I-am zis să se calmeze, dacă nu vrea să termine ziua şi mai rău, apoi i-am amintit că îl avertizasem : măgăria lui porcească din prima zi avea să-şi primească un răspuns pe măsură. Fiindcă nu se liniştea şi continua să urle ca un apucat, i-am spus ceva care l-a dezumflat de tot : dacă partenera lui nu l-a avertizat de farsă, deşi ştia, ce pretenţii mai are de la alţii ?
A tăcut brusc şi s-a uitat lung la fata care stătea pe un scaun din birou. N-a primit nici un răspuns, semn că şi ea avea destule de zis, dar prefera să tacă. Văzînd asta, ghiolbetele Cioflîncă s-a făcut, din roşu, negru la faţă, şi a luat-o de-o mînecă pe sărmana lui partemeră, ieşind amîndoi din birou.
La următorul lui episod de mîrlănie agresivă, i-am spus clar : pînă n-o să-şi ceară scuze, o să vorbească cu dosul meu. Şi aşa a şi fost : cînd îmi vorbea, mă întorceam cu spatele, indiferent dacă asta era în redacţie sau la librăria ” Humanitas „, unde ne-am întîlnit ultima dată.
La cîte mari mizerii a făcut de atunci tov. Cioflîncă ( nu mie, ci nouă, tuturor ), mă îndoiesc că scuzele o să-l scape de priveliştea dosului meu. Dosul anatomic şi dispreţul public, asta merită acest tip de neo-comisari culturali, ieşiţi din mantaua sovietică a tovarăşului Roller.
Lucian Postu
