În ” episodul ” trecut, am povestit despre capcana cu scaieţi şi urzici în care a căzut tov. comisar corect-politic A. Cioflîncă ( şef la CNSAS, Institutul Wiesel & Co ), cu ocazia premiului Herder primit de un turnător ieşean & kosher al Securităţii. Dar mistreţul ‘telectual, kosher şi el, n-a fost singura victimă a acelui premiu. Pe lîngă el, a mai căzut în laţ, din cauza prostiei, suficienţei şi inculturii, un curcan pitic de Bahlui, ajuns mai apoi vedetă dîmboviţeană a cleiosului Pro TV – Septimiu Sărăţeanu.
Dacă aţi uitat, vă reamintesc : Pro TV n-a fost doar mama & tata manelizării televiziunilor romîneze, ci şi a tabloidizării dezgustătoare a ştirilor de televiziune. Cu crime, violuri şi soţie de aviator anunţată, în faţa camerei video, de moartea la Baloteşti, în catastrofă aviatică, a soţului ei. Nu e nici o mirare, deci, că un băiet ca Septimiu Sărăţeanu a ajuns, după mari succesuri jurnalistice, producător al vestitelor ” Ştiri Pro TV „. Cum zice o veche vorbă din popor, ” măgarul rîios găseşte copacul scorţos „.
Micul revoluţionar de la Nicolina
Înainte de a deveni şi corespondent Pro TV, Mediafax & Co, Septimiu Sărăţeanu ajunsese celebru în redacţia ieşeană de la ” Monitorul ” printr-un episod pe cît de nostim, pe atît de relevant pentru peisajul presei romîneze din anii ’90. Fiind reporter şi ducîndu-se la fabrica ” Nicolina „, ca să se documenteze despre una din grevele obişnuite în acea perioadă, Sărăţeanu a ajuns într-o hală plină cu grevişti. Acolo, din vorbă în vorbă, s-a ambalat şi a trecut de partea poporului muncitor, într-un mod mai neobişnuit pentru un ziarist – fiind mic de statură, s-a suit pe un strung şi a ţinut, cu o intonaţie de mini-Lenin, o cuvîntare înflăcărată, în care îi încuraja pe grevişti să nu cedeze şi să continue lupta sindicală, pînă la victoria finală, asigurîndu-i, în aplauzele entuziaste ale asistenţei : Presa e cu voi !”.
Acest episod amuzant era dat ca exemplu, în redacţie, vizavi de felul în care nu trebuie să se implice un ziarist, atunci cînd e ” în exerciţiul funcţiunii „. Desigur că, dincolo de aspectele deontologice, faza cu discursul de pe strung era pentru unii colegi de-ai titanului şi un prilej de a face poante pe seama staturii sale, la pachet cu faza de pe motocicletă şi cu tălpile care nu-i ajungeau, zice-se, pînă la ” scările ” calului cu motor.
Pomanagiul tupeist
Ca mai toţi corespondenţii unor ziare, televiziuni sau agenţii de presă bucureştene, Sărăţeanu nu se prea omora cu căutatul subiectelor, ci le culegea pe cele care îi cădeau de-a gata, coapte, din copacul presei locale. Cel mai adesea fără să citeze sursa informaţiei, ceea ce îi enerva pe şefii de la ” Monitorul „, care îl apostrofau mereu pe angajatul lor, sugător la mai multe oi. Se pare însă că virgulele puse anapoda de micul Lenin al presei bahluviene erau de-ajuns pentru ca produsele lui jurnalistice să devină inedite, originale, exclusive etc ş.a.m.d.
În 1998, cînd profesorul Hoişie a primit Premiul Herder, iar eu am primit sarcina să discut cu el, ca să fac un articol pe tema respectivă, Sărăţeanu s-a tot foit prin secretariat, aşteptînd să termin discuţia din biroul redactorului şef, unde fusese invitat proaspătul premiant. În naivitatea mea, credeam că multiplul corespondent Mediafax, ProTV & co vrea să-i pună nişte întrebări noii vedete culturale a oraşului. Da’ de unde … Cînd am ieşit din birou, micul revoluţionar jurnalistic m-a întrebat scurt : „Ia zi’ şi mie, ce-a zis ? „.
M-am enervat instantaneu şi i-am zis că asta e culmea tupeului, să vrea mură-n gură, pentru presa din Bucureşti, cînd omul e la doi paşi de el şi-l poate aborda direct.
Antena Bucureştiului a început s-o dea din colţ în colţ, dar n-am înţeles de ce nu vroia să discute cu premiantul, care ar fi acceptat bucuros să dea declaraţii pentru presa ” naţională „. Că se temea să n-o dea în bară cu întrebări jenante, că îi era lene, obişnuit cu pomana … naiba ştie. Cert e că napoleonul de pe strung a început să se milogească într-un mod enervant, rugîndu-mă să-i ” zic ” şi lui de-o ştire. Văzînd ce disperat e, l-am mai fiert un pic, apoi i-am zis că ajunge cu pomana : dacă vrea să-i spun care-i schema cu premiul ăla, tre’ să le dea o bere băieţilor de la Departamentul Politic, colegii mei de birou. A fost de acord imediat, bucuros că nu rămîne fără ştirea pentru Bucureşti, dar, cărpănos, a adus o bidoaşcă de doi litri cu ” Zimbru ” la dozator. Asta conta însă mai puţin, principalul era ca micul parazit să priceapă că munca altora nu-i moca.
„Şi i-a dat un ou fiebinte „
După ce marele corespondent a venit cu berea pentru colegii de birou, i-am spus principalele informaţii legate de Premiul Herder ( pe atunci internetul şi Wikipedia erau în faşă ), plus ceea ce declarase premiantul. Numai că autosuficienţa lui de mediocru gonflabil i-a jucat iar festa : cînd să-i mai dau nişte detalii, curcanul pitic a răsturnat cu ciocul castronul cu grăunţe, zicîndu-mi, pe un ton arogant, că ştie despre ce-i vorba. ” Eheeei, înfoiatule, ia stai tu atunci, că mi te învăţ eu minte … „, mi-am zis imediat, şi i-am spus, cu un aer doct, că habar n-are de o particularitate absolut specială a Premiului Herder, de care nu ştie multă lume : premiul poate fi activat timp de un an, şi oricine poate contesta atribuirea lui, în acest interval de timp.
Tîmpenia cu ” activarea „, care n-avea absolut nici un sens, îmi venise instantaneu, tocmai ca să-i livrez papagalului încrezut o gogoaşă cît mai bălţată. Una pe care a înghiţit-o instantaneu, cu un aer evident de cunoscător. Ca să fie treaba bună şi garnitura completă, i-am mai livrat pomanagiului tupeist şi cîteva nume de premianţi scoase din burtă, fără nici o legătură cu Premiul Herder ori cu mama lui.
Cînd a revenit în birou, l-am întrebat ce-a făcut cu ştirea, fiindcă mi se făcuse milă de prostia lui gonflabilă şi vroiam să-i spun că mi-am bătut joc de el, ca să se înveţe minte şi s-o mai rărească cu pomanageala pe spatele presei locale ” Eeeheei, ştirea e de mult la Bucureşti … „, mi-a răspuns napoleonul protevist, cu un aer de James Bond jurnalistic. M-a umflat rîsul, împreună cu colegii de birou, care aflaseră de toată povestea, şi mi-am zis că de-acu’ domnul zeu cu mila …
A doua zi, să mor de rîs şi mai tare : o grămadă de publicaţii bucureştene preluaseră ştirea Mediafax, cu tot cu ” activarea ” premiului şi lista SF de premianţi. Însă dincolo de amuzament şi de mediocritatea cu spume a lui Sărăţeanu, scroafa se dovedea cam moartă-n coteţ : ce naiba făcuse o întreagă turmă de redactori, editori, corectori ş.a.m.d., de lăsase neatinsă o asemenea parascovenie bălţată ? N-aveam eu o părere teribilă despre presa bucureşteană, dar se vede că eram încă mult prea indulgent.
Andreea Esca, ai legătura ! Două la leu.
Lucian Postu
