Pentru numărul de vară, revista „Dacia literară” pregătește un dosar care își propune să cartografieze cultura ieșeană independentă, înțelegând prin „independent” ceea ce nu este instituționalizat și, implicit, ceea ce nu beneficiază de confortul unei finanțări publice constante. În cele ce urmează, prezentăm prima parte a unui foarte realist dialog cu Mihai Pintilei, președinte ACM Teatru Fix. Lipsit de prejudecăți și pudibonderii diplomatice, Pintilei arată cu degetul putreziciunea unui sistem sufocant în care să te manifești ca artist independent este un gest plasabil la granițele inconștienței. Teatru Fix este, în ciuda eforturilor uriașe de a supraviețui într-un mediu ostil, unul dintre cele mai frumoase proiecte de cultură independentă la Iași. (Călin Ciobotari)
Există la Iași, în cultură, un mediu concurențial?
Nu. Deloc. Impresia mea e că nici nu se dorește. Sunt atât de …jenat de ce se pregătește în Iași, încât mi-am tăiat notificările pe Facebook de la instituțiile culturale locale.
Chiar sunt interesat de politici culturale, de un plan cultural coerent pentru oraș, și am atât opinii, cât și soluții.
Esența unui mediu cultural sănătos constă, printre altele, în diversitate. Nu poți avea diversitate când educația teatrală locală se propagă de zeci de ani fără nicio intervenție din afară. Oameni educați în școala din Iași devin profesori în școala din Iași și educă mai departe ce au învățat.
În educația mea teatrală, am avut norocul să lucrez cu toți profesorii din facultate, și cu profesori care s-au educat în alte țări. Această diversitate m-a expus unor multiple metode educaționale, deschizându-mi perspective și formându-mi personalitatea, gândirea artistică și critică.
În ce privește mediul local, speranța mea stă în generația nouă de profesori, care măcar admit realitatea în ceea ce privește perspectivele de viitor ale studenților lor.
Pe de altă parte, avem local trei generații care se întind peste 40 de ani și care se înțeleg de minune. Nu văd niciun potențial câștig în situația asta.
Aveam la FiX un program în care plăteam anual producția pentru un student la regie. Ideea a căpătat tracțiune, s-au implicat mai multe instituții și noi am rămas gazda. Acel proiect a murit după un an. L-am reluat, dar nu mai implicam instituții. Erau patru mini-spectacole, urmate de discuții. După primul spectacol, m-am implicat în discuție. Era foarte important pentru mine să trecem peste pragul de felicitări și să discutăm concret, real și aplicat. Era și o șansă să ne cunoaștem, fiind mai mulți profesori de la Universitate prezenți pentru prima oară în FiX. Senzația mea în acea seară a fost că mi-am ridicat toată sala în cap, și nu am mai participat în celelalte seri, ca sa nu deranjez. Această senzație s-a propagat de-a lungul acestor ani și, deși mi-ar plăcea să fiu mai apropiat și în ton cu lumea culturală locală, prefer statutul de outsider. Mi-e mai ușor să rămân obiectiv. (Asta daca sunt J).
Revenind la întrebare, am impresia că în Iași există grupul agreat și …noi. Iar în contextul nou în care se împânzește centrul orașului de săli multifuncționale în fostele cinematografe, și urmărind politica de conținut a celor ce vor prelua administrarea acestor spații, sunt pur și simplu îngrozit. Pentru că atunci când ai toate spațiile culturale din centrul orașului, îți permiți un volum mare de oameni, și educi publicul cu un conținut artistic demn de secolul trecut. Între timp, noi suntem puși în situația să ne luptăm cu centrul bugetat din periferia orașului. Cultura vie se îndreaptă în toată țara spre periferie, iar la Iași manevra e să se populeze centrul. Singurul lucru bun e că, la cât durează în țară recondiționările de genul ăsta, avem câțiva ani la dispoziție să ne construim un nucleu dur de spectatori imposibil de prostit.
Se poate câștiga din cultură independentă la Iași?
Nu. Cel puțin în ceea ce privește teatrul. În primul rând nu existăm. Suntem ONG și concurăm cu orice ONG care are termenul „cultură” în statut. Teatrele bugetate impun prețul biletului, și au condiții mult mai bune decât independenții. Nivelul de salarizare și obiceiurile de consum cultural nu permit includerea în prețul biletului a tuturor costurilor financiare necesare producției unui spectacol. La momentul actual, prețul biletului nu acoperă nici măcar costurile unei reprezentații.
De asemenea, comportamentul instituțiilor teatrale bugetate pune o presiune financiară foarte mare pe producătorii independenți. Publicul este obișnuit cu multiple premiere într-un an, decoruri masive și foarte multă stimulare vizuală. Zona independentă nu-și permite nici aparatura, nici costurile de producție, manipulare, depozitare etc… Zona independentă suplinește aceste lipsuri prin apropierea fizică față de public, implicarea activă a acestuia și, uneori, prin calitatea actorilor.
Excluzând capitala, independenții au două variante prin care se pot menține în activitate: ori proiecte pe linii de finanțări, ori autofinanțare prin activități de alimentație publică. Prima variantă te obligă la un ciclu repetitiv de noi începuturi, și la riscul permanent de a nu obține finanțarea. În a doua variantă, majoritatea timpului va fi consumat de activitatea de managerizare a alimentației publice.
La modul personal, mă doare sufletul că 70 la suta din timpul nostru îl folosim ca să producem bani pentru a putea face teatru 30 la sută din timp.
Privind neputincios inerția situației juridice cu care se confruntă sistemul cultural independent și opulența uneori ostentativă a instituțiilor bugetate, am constatat împreună cu alți independenți că simțim o nevoie tot mai puternică de a ignora complet tot ceea ce se întâmplă în mediul cultural recunoscut de lege. Trec anii, vedem oameni care au cedat. Pur și simplu nu au mai putut. Acești oameni rămân în memoria noastră colectivă. Și avem o memorie colectivă, pentru că simțim că suntem tratați asemănător cu anumite grupuri defavorizate. Ne uităm la mediul de stat și impresia care persistă e că e ca și cum ai dat bani copiilor să se joace de-a managementul. Și cu cât suntem tratați ca inexistenți, cu atât scad șansele ca unii dintre noi să facă transferul în tabăra de stat. Ne îndreptăm spre două realități teatrale, complet rupte una de cealaltă. Aproape niciun independent nu plătește procentul la Uniter. Nu avem de unde. Sau de ce. Pentru mine e absurd să plătesc Uniterul ca să strângă bani care să îngroașe pensia unor oameni ce m-au tratat de sus sau m-au ignorat toată viața. Nu e frumos uman, dar e unul din multele exemple pe care le poate oferi un independent.
Vorbiți-ne despre satisfacțiile – morale și, eventual, financiare – pe care proiectul vi le-a adus!
Cel mai puternic sentiment, deși masochist cumva, e apartenența la un grup. Un grup de ignorați care fac ce fac și …fac teatru. Am citit pe Facebook când s-a închis anul acesta un teatru independent. N-au mai putut. Am plâns. Peste vreo trei luni, am citit că a reînviat în altă parte. Am plâns de bucurie. Și acum am lacrimi în ochi. Nici nu am vorbit cu acei oameni, dar i-am înțeles. Îi înțeleg. Și ei mă înțeleg pe mine. Avem în comun acel lucru ce leagă oamenii care au trecut peste greutăți aparent insurmontabile ca sa facă ceea ce vor: teatru. Mașina e mașină. Trebuie să te ducă dintr-un loc în altul. Nu contează marca. Nu prea contează nimic altceva decât să ne adunăm câțiva în sala aia neagră și să facem un spectacol.
Ca satisfacții financiare, sperăm! Poate cândva… Dar real, până nu se schimbă statutul independentului din inexistent în ceva concret, slabe șanse. La momentul actual, 2 la sută nu face mare lucru, orice firmă cu bani serioși are propriul ONG pe care îl finanțează ca să țină banii în circuitul intereselor lor, programele de responsabilitate socială se rezumă la costul cel mai mic. Mi se pare deja comic când mai citesc prin presă că nu știu ce supermarket a trimis un copil la școală pe banii lor, sau că au construit un teren de tenis gratis pentru o comunitate în schimbul unui teren central fără chirie. Mă uit la lume, mi se pare ireal de absurdă, și mă felicit că nu mă interesează banii decât în măsura în care pot să asigur venituri unor oameni asemănători mie și să facem teatru.
Călin CIOBOTARI
