– despre frumoasa mea întîlnire cu domnul tovarăş Vasile Căldare –
P’ecum aţi aflat, eventual, în episoadele trecute, în simpaticul an 2000 ( era noastră / după Hristos ), a început meciul meu oficial cu gherţoiul de Ghireni ajuns primar la Iaşi, sub numele de Constantin Simirad. Mai exact : după ce
consilierul actualului primar îmi adresase, de faţă cu prefectul Vitan, nişte ameninţări nu prea mascate, am scris, în revista „Timpul „, un pamflet intitulat ” Viaţa şi manopera prozatorului Costică Jordan „. Dacă aţi uitat, era vremea cînd lumea culturală lua cunoştinţă, cutremurată, de apariţia unui nou Tolstoievski al galaxiei, iar criticii literari ai tîrgului, în frunte cu Val Condurache şi Ion Holban, explicau norodului neştiutor ce noroc teibel are lumea terestră, monşer, fiind contimporană cu un titan al prozei, cumătru de sînge cu jupîn Jourdain ( nu, aista nu era din Ghireni ) .
Ca orice gherţoi de tarla, buhaiul politico-administrativo-literar s-a făcut singur de rîs, plîngîndu-se redacţiei BBC ( al cărei corespondent eram ) de pamfletul din ” Timpul „. Ca şi cum un pamflet dintr-o revistă culturală, în care numele primarelui nu apărea, avea legătură cu munca mea de corespondent BBC. Dar asta e, aşa-s gherţoii, îşi pun singuri mîna-n cap, cînd e vorba de vreo muscă pe căciulă.
Văzînd că nu-i merge cu jalbele la BBC, miosio lio buhai Costică-prozatorul-ninune şi-a zis că, dacă mă dă în judecată, mă sparie şi gata, mă pune cu botul pe labe. N-a ghicit, fiindcă am scris în continuare despre felul rudimentar şi cleios în care conducea oraşul. Numai că pe atunci justiţia era şi mai mînjită ca acum : epoca ” Iliescu – Năstase „, PSD pornit să guverneze 100 de ani. Aşa că, în dispreţul total al legilor europene, obligatorii pentru Romînia, am pierdut primul proces cu buhaiul prozator, primind o amendă administrativă. Asta deşi textele mele erau articole de opinie, vizînd un interes public – buna administrare a oraşului. Dar, cînd partidul împricinatului e la putere, iar vătămatul mai dă şi case procurorilor & judecătorilor, treaba devine cam mîloasă.
” Eeeheeei, cruciuliţa mamei voastre, cu justiţia nulii cu tot, las’ că vedeţi voi ! „, mi-am zis eu, hotărît să le dau peste nas simirazilor de toate felurile, fie ei cu gîtlegău politic ori cu capot negru, juridic. Mai cu seamă că buhaiul de la primărie pornise al doilea proces contra mea, turbat de furie, fiindcă eu scriam în continuare despre mizeriile lui primăreşti, ba încă şi mai chipărat. Iar subaltenii din primărie rîdeau dimineaţa prin Palatul Roznovanu de se prăpădeau, citind articolele mele despre şeful lor.
Aşa că, dacă nu primisem dreptatea din mîna judecătorilor, avînd legea de partea mea, am hotărît să fac cum ştiu eu. Vruseseră să-mi pună pumnul în gură ? Aveau să primească un tămbălău pe măsură, să se-audă-n Europa şi peste balta Atlanticului.
Azil politic în Republica Moldova, Rusia, Belarus, China şi Cuba
Anul 2003, gubernia mentală Romînia. În acele vremuri, scumpa noastră patrie bătea la uşa Uniunii Europene, aşa că alde Năstase şi Iliescu încercau ca abuzurile din justiţie, comise prin încălcări mafiote ale legislaţiei europene, să nu producă valuri prea mari, care să ajungă la Bruxelles ori la Washington. Cum ar veni, mizerii pot să fie cît cuprinde, numai să nu iasă din ogradă.
Am făcut deci un mic dosar al cazului ” Simirad contra Postu ” : CV-ul meu, textul incriminat de primarele vătămat în amoarea lui administrativă, sentinţa finală şi motivarea instanţei. Cu ajutorul ziaristului şi activistului Mircea Toma, am organizat la sediul Grupului pentru Dialog Social o conferinţă de presă, unde am distribuit dosarul cazului şi mi-am anunţat forma de protest public faţă de sentinţa abuzivă pronunţată contra mea : voi cere azil politic în ţări cu regim autoritar / comunist – Republica Moldova, Rusia, Belarus, China, Cuba.
Lu conferinţa de presă (atipică, fiindcă eu răspundeam, nu întrebam ) au fost prezenţi ziarişti de la canale media romîneşti şi străine, care mi-au pus diferite întrebări şi au scris apoi cum au crezut de cuviinţă. Ţin minte că relatarea cea mai corectă, jurnalistic vorbind, a făcut-o Oana Dobre, pentru ” Curentul „, iar atitudinea cea mai bizară a avut-o Ioana Lupea, şefa de la ultra-democratul ” Cotidianul „, care n-a dat nici măcar o ştire minusculă, deşi reporterul care venise la conferinţa de presă era ieşean şi fusese foarte amabil în discuţia pe care am avut-o. Mde, nepătrunse sînt căile omului şef de ziar …
Ziua următoare, zis şi făcut : eram la poarta Ambasadei Republicii Moldova în Romînia. Cu dosarul în geantă şi îmbrăcat cu sacou, pantaloni cu dungă, cămaşă albă şi cravată, ca să vadă diplomaţii basarabeni că nu-i nici o poantă şi că treaba e serioasă.
Domnul Vasile Căldare, / Speriat puţin cam tare
În dosarul pregătit pentru Ambasada Republicii Moldova pusesem, pe lîngă hîrtiile prezentate în conferinţa de presă, şi cererea de azil politic, adresată ambasadorului. Cum s-ar zice în slangul basarabean, ” tăt narmal „. Cel puţin dinspre partea mea. Fiindcă, atunci cînd am cerut să vorbesc cu un diplomat, sfîntul diplomaţilor de mic litraj mi l-a trimis pe domnul Vasile Căldare, cum mi s-a prezentat omul în costum, cu figură clasică, de funcţionar ex-sovietic cu pedigri cehovo-gogolian.
Plictisit-nedumerit, dl Căldare s-a trezit brusc din toropeala politicoasă atunci cînd, după ce m-am prezentat, i-am spus care-i ” dela ” cu aflarea mea la ambasadă. Figura lui perplexă ar fi meritat o cameră de filmat : sărmanul cinovnic cînd încerca să zîmbească, bănuind că-i vreo farsă, cînd se încrunta gînditor, încercînd să ghicească ce ghicitoare mai era şi asta. Şi, mai cu seamă, care era răspunsul cel mai nimerit la această ghicitoare cu care se trezise pe cap, tam-nesam. Un răspuns care să-l ferească de posibilele urmări neplăcute, pe care le bănuia foarte posibile, după o asemenea poveste neobişnuită, pe care omul n-o studiase în manualul micului diplomat.
Recunosc, mă amuzam copios de frămîntările fizionomice ale domnului Căldare şi de privirea lui care se rotea în toate părţile, căutînd probabil vreo cameră ascunsă. Dar, cum eu venisem cu o treabă serioasă, am decis să-i curm suferinţa : i-am spus, pe un ton cît se poate de sobru, că prezenţa mea nu e deloc o glumă, deşi am observat că are această impresie, cumva explicabilă.
În loc să-l calmeze, precizarea mea l-a blocat şi mai tare pi dom’ Vasili. Tot explicabil : cu o glumă o mai scoţi la capăt, da’ ci ti faci cu aşa o chestie serioasă ? Cu un zîmbet stingher în colţul gurii, prin care încerca, inutil, să mimeze dezinvoltura, sărmanul domn Căldare a început să emită mici fragmente de propoziţie, asezonate cu priviri încurcate, a căror traducere coerentă ar putea fi asta : ” Măi om bun, ci ai cu mini, di vrei s’ mă bagi în belele ? „. Din adîncul sinapselor domnului Vasile răzbătea, uneori, şi cîte un fragment de privire cu traducere intezisă minorilor, dar acest început de răbufnire era repede acoperit de mesajul fizionomic principal : „Hii om di treabă ş’ nu-ni fă prableme … „.
Sincer, milă mi-era di dom’ Căldare, da’ mai milă mi-era di mini ş’ di bataia di jioc a judecătorilor din Ieşi asupra me’. Aşa că, curmînd din nou repriza de amuzament & compasiune, i-am zis, politicos dar hotărît, că vreau să depun dosarul, fiindcă mai am şi alte ambasade la care trebuie să ajung. A urmat o mică pauză fizionomico-verbală, apoi o privire lungă, plină de reproş, ca un oftat mut. Era clar, n-ave’i cu cini ti înţăleje … Resemnat, dom’ Vasili a luat dosarul şi mi-a spus să aştept, apoi a intrat într-un birou.
S-a întors după cîteva minute, pregătit să-şi ia adio de la beleaua jurnalistică şi cumva bucuros că se temină cu tăt kinou’ ‘ista. L-am întrebat : ” Păi, nu-mi daţi o recipisă, un bon, dovada oficială a primirii documentelor … ? „. Auzind-o şi pe asta, privirea lu’ dom’ Caldari n-a mai ascuns pre’ tari traducerea interzisă minorilor. Dar s-a stăpînit şi mi-a zis jovial, cu tonul uşor ofensat al unui vînzător de televizoare Sunny, la Piaţa Centrală din Chiş’nău, cînd v’un cumpărător cu nagîţuri întreabă di garanţie : ” Da’ ci, chiar vă trebuie dumneavoastră asta … ? N-aveţi încredere … ? Se poate … ? „.
Aveam, cum nu, numa’ că ruşii au o vorbă tare bună : ” Davereai, no pravereai ” – ai încredere, da’ verifică. Vorbă pe care i-am zis-o şi lu’ dom’ Căldare, în original, adăugînd şi regula civilizată : depui oficial nişte documente la o instituţie – primeşti dovada că le-ai depus. Iar ambasada e instituţie serioasă, nu ?
Dom’ Vasili a scăpat iar o privire cu traducere argotică, a oftat iar resemnat şi a intrat iar într-un birou, de unde s-a întors cu paştele mamii ii di dovadă. Nu, dom’ Vasili n-a zis asta, am tradus eu privirea lui. Aşa că, la plecare, i-am zis : ” Dacă aveţi ceva nelămuriri, îl puteţi întreba pe purtătorul de cuvînt al preşedintelui Voronin, Valeriu Reniţă, că am fost colegi de redacţie la Chişinău „.
Asta, chiar dacă era tot ceva serios şi real, părea cam mult pentru mult încercatul domn Căldare. Cel puţin aşa am tradus eu blocajul de pe figura lui. E drept, nu ştiu ce-o fi zis pe urmă, după ce-am ieşit pe poarta ambasadei. Dar cred că nu mai era nevoie de nici o traducere.
Lucian Postu
