Masterandă a Facultății de Teatru de la Iași, lui Alice Oșlobanu îi place să facă parte din echipe serioase și creative care să îndeplinească ce-i mai bun cu putință pe o scenă. Cu un spirit ușor britanic și imaginație cât cuprinde, Alice întreține și o formă de mister cu privire la propria persoană; te întrebi mereu ce idei mai ascunde sub ochelarii cu ramă neagră. Cu dublă specializare de actor-păpușar, încearcă să rămână fidelă teatrului și să facă din profesie un mod de viață. (Lavinia Lazăr)
Lavinia Lazăr: Îți propun să începem cu … începutul. Cum a pornit drumul tău spre Facultatea ieșeană de Teatru, specializarea arta actorului mânuitor de păpuși și marionete?
Alice Oșlobanu: Eram în liceu și mă înscriam în multe forme de voluntariat. Printre altele, era și o revistă a tinerilor pășcăneni și practic revista respectivă era susținută financiar de un partid politic, dar fiind foarte mică pentru mine nu conta foarte mult chestia asta. Departamentul artistic al publicației trebuia să organizeze un eveniment de ziua copilului – și-n festivitatea respectivă se făcea și un spectacol de teatru după piesa Preșul de Ioan Băieșu. Toată lumea a mers la casting, m-am dus și eu. Castingul era făcut de un coleg de-al nostru care avea legătură cu poezia, cu teatrul mai mult decât aveam noi. Bineînțeles că n-am luat castingul…
Te-a descurajat eșecul acesta?
Da, m-a descurajat. El și-a ales oamenii mai apropiați, oamenii cu care putea să lucreze. A luat castingul o foarte bună prietenă de a mea. Înainte să plecăm la școală, la liceu, oriunde în altă parte, repetam acasă la ea textul și îi învățam și replicile. Cu zece minute înainte de a începe spectacolul, nu știu exact ce s-a întâmplat și ea a zis: nu mai pot. Toată lumea era panicată, nu știa ce soluție să găsească… Până la urmă am fost eu în rolul prietenei mele pentru că le-am zis: Știu eu replicile! Aveam rolul unei femei de serviciu: mi-am luat repede un halat, un mop și o sticlă de la oțet. Era personajul intrigă care făcea schimbul preșurilor. La final, mi-a mulțumit toată echipa și toți erau fericiți. Am salvat situația, s-a terminat tot, am plecat în drum spre casă cu tot cu mop, în partea cealaltă a orașului, pentru că trebuia să-l duc la asociație. La un moment dat, a venit un țigan mic, urât îmbrăcat, m-a tras de rochiță și mi-a zis: Când mai aveți teatru? M-ați făcut bucuros. Mi-a plăcut. Chestia asta m-a marcat. Nu știu neapărat dacă ăsta a fost momentul, dar prima dorință de a face teatru de aici a pornit. A fost prima mea apariție pe scenă, prima ieșire la aplauze. Și mi se pare că, de fiecare dată când ies la aplauze, experimentez exact același sentiment ca atunci.
Nu se schimbă nimic?
Nu, tracul e același, emoțiile dinaintea spectacolului sunt aceleași și da, am emoții. Cred că-s constructive, nu negative.
Cine ți-a călăuzit pașii spre acest drum?
Singurii care m-au ajutat și care m-au sprijinit au fost unchiul și mătușa mea. Din discuțiile cu familia, înțelegeam că ei considerau dorința mea de a face teatru doar un moft și că nu voi supraviețui financiar. Mă sfătuiau să mă mai gândesc. M-am tot gândit. Voiam să dau la Litere sau la Drept… dar după o oră, două, îmi ziceam că tot teatrul rămânea stabil în mintea mea. A fost o dorință intensă…
Crezi că spectacolele în care joci te reprezintă?
Da. Cred că în fiecare spectacol pe care l-am jucat am pus părți din mine reale. De unde te inspiri în construcția rolurilor?
Din mine, din viața mea. Am un borcan cu miere lângă mine și caut acolo.
Crezi că nu se termină niciodată resursa asta de miere?
Nu, nu o să se termine niciodată, din contră, chiar se umple pentru că fiecare experiență, bună, proastă… contribuie. Important e să iei din ea ceea ce trebuie și cred că teatrul este o terapie până la urmă; prin teatru te exprimi. Ca să faci teatrul trebuie să ai ceva de spus, nu poți să îl faci pur și simplu. Teatrul se transmite cu un mesaj și, dacă n-ai oameni alături de tine care să vor să spună ceva, joci teatrul pentru ce?!
Ce face un viitor masterand după ce termină studiile? Tu unde te îndrepți?
Nu mă gândesc la chestia asta. M-am gândit și mi-am dat seama că fac o greșeală foarte mare să mă gândesc unde mă văd după ce termin masterul. Eu mă gândesc la ce am de făcut mâine. Mâine am repetiții, trebuie să mă gândesc la repetițiile de mâine, să iasă bine. Eu sunt în prezent, fac totul pas cu pas.
Ți-ai dori să fii angajata unui teatru?
Nu știu, pentru că nu mi s-a oferit șansa. Poate mi-aș dori. E un început pentru fiecare dintre absolvenții de la teatru să fie angajați. Am avut ocazia să joc în teatru la spectacolul Ana. Atât timp cât ai o echipă… teatrul nu se face singur, oricât de individualist ești. Aici nu mă refer la actori, mă refer la întreaga echipă artistică. Ai nevoie de oameni. Dacă echipa e faină, se pot face lucruri foarte frumoase, dar o echipă trebuie construită.
Cu ce date principale se construiește o echipă compactă?
Cred că e vorba de credință, echipa trebuie să aibă o credință comună. Nu se poate ca unul din membri echipei să facă teatru de foame și celălalt să facă teatru doar pentru că e cool. Dacă se întâlnește o persoană care e foarte pasionată și se dăruiește total teatrului cu o alta care vine la repetiții cu gândul hai că tre să plec, deja… O echipă se construiește cu mult timp de repetiții, cu greșeli. Greșelile sunt foarte importante, în sensul că celălalt de lângă tine vede că greșește la fel ca tine, tu nu ești mai bun ca mine și eu nu-s mai bun ca tine. Suntem o echipă și suntem la același nivel. Nu mi s-a întâmplat să fiu sabotată pe scenă, de aceea consider că sunt foarte norocoasă.
Crezi că există un risc când ești artist independent? Îți place să-ți asumi riscuri?
Păi, unde ar mai fi distracția, nu? Altfel, nu poți face teatru când totul e bine și frumos. Ai nevoie de o căutare, ai nevoie de o forfotă.
Ce te inspiră pe tine când faci teatru?
Muzica, imaginile, mă uit la filme foarte mult, mă uit la multe seriale, la documentare. Mai nou îmi plac lucrurile astea științifice, tot ce ține de fizică, de planete, de desene animate. Din toate astea, cred că muzica îți întregește cel mai mult imaginația.
Ce crezi că ar distruge teatrul?
Oamenii. Cred că sunt din ce în ce mai puțini oameni care fac teatru adevărat. Observ din ce în ce mai mult că oamenii sunt superficiali, pe premisa las că e bine așa… de ce să stăm să repetăm atâta…? Nu cred că așa se face. Mă doare când văd că eu vin cu un chef și cu o dorință… Oricum mi s-a întâmplat lucru ăsta de foarte puține ori, pentru că, repet, sunt o norocoasă: am cunoscut oameni super, super.
Ai jucat în spații neconvenționale?
Am jucat Magazinul de sinucideri de Jean Teule în cadrul unui festival. Am jucat într-o casă părăsită, lângă baia turcească. Neconvențional, în sensul în care am jucat într-o încăpere fără atribuții de scenă, dar reflectoare tot au fost, boxe tot au fost, public tot a fost. Pe lângă spectacolul ăsta, am mai jucat și la un examen de regie Trainspotting de Irvine Welsh, în subsolul Facultății de Teatru.
Unde ți-ar mai plăcea să joci?
Oriunde mi-ar plăcea să joc, atâta timp cât se repetă. Nu sunt genul care se ridică și haaaai. Sunt pe improvizație, dar să mi se ofere o temă. Eu trebuie să am o siguranță și niște linii bine stabilite: de unde plec și unde ajung.
Ce mai e teatrul pentru tine?
Nu pot să dau un răspuns sigur. Țin minte și acum, în anul întâi, domnul profesor ne-a pus întrebarea asta: Ce este teatrul? Nici acum nu știu, după șase, șapte ani. Teatrul e felul meu de a mă exprima, e felul meu de a spune lucrurilor pe nume, teatrul pentru mine e un joc: îmi place să mă scălămbăi, să mă strâmb în oglindă, îmi place să cânt, îmi place să dansez. Îmi place să trăiesc: teatrul îți dă un stil de viață, îți dă o libertate, îți pune corpul în mișcare, îți pune mintea la contribuție. Te poți răzbuna prin teatru, în teatru poți să urli, în teatru poți să faci anumite lucruri pe care nu le poți face în societate. Nu poți să mergi dezbrăcat pe stradă, sunt multe lucruri pe care le poți face prin intermediul teatrului. M-am descoperit foarte multe prin teatru și știu, în sfârșit, cine sunt: un om care se joacă, un om care folosește jocul pentru a pune niște semne de întrebare asupra societății, asupra oamenilor în general. Prin teatru vreau să exprim adevăr și bunătate. Cred că ar trebui să fim mai buni. E foarte multă ură, foarte mult stres în perioada asta și oamenii se lovesc și nu cred că e de vină unul sau altul, ci problemele și lipsurile pe care le avem. Eu sunt o fire foarte, foarte timidă și am descoperit-o și pe Alice cea senzuală și pe Alice cea grotescă și pe Alice cea puternică.
Pari boemă și visătoare. Datele acestea care te conduc în viață sunt dobândite sau moștenite?
Cred că le aveam undeva, doar că nu le-am lăsat să fie libere. Cred că e foarte bine să te deschizi și să nu-ți fie frică să fii ceea ce ești.
(Interviu realizat de Lavinia Lazăr, absolventă de Teatrologie a Facultății de Teatru Iași)
