Imprevizibil, carismatic și ludic, Florin Caracala a oscilat dintotdeauna între actorie, regie, teorie teatrală identificându-se în mod natural cu noile direcții (vechi de-acum în alte zone ale lumii) ale teatrului, cele în care creația colectivă subminează nomenclatorul clasic al funcțiilor de pe scenă. M-am bucurat să-l revăd, la Iași, cu un spectacol produs de Asociația Colectiv A. La Cluj, desigur, acolo unde, se pare, sfintele candelabre și împietritele statui obstrucționează mai puțin creativitatea și plăcerea riscului decât aici, pe cele două maluri ale Bahluiului.
Adaptările – mai mult sau mai puțin libere – pe Vizita bătrânei doamne și exercițiile dramaturgice propuse de Alexa Băcanu, Alexandra Chițu, Ana Cucu Popescu, Petro Ionescu practică o foarte interesantă deconstrucție a textului clasic și o recompunere a feliilor de sens rezultate, în vederea procurării unor meditații ce privesc omul de secol XXI. Spectacolul îl are în vedere și pe spectatorul care nu l-a citit pe Dürrenmatt, nepropunându-și să se adreseze doar „inițiaților”, ci unui public dispus să se aventureze pe cărările deschise. Pe scurt, încă de la început, i se relatează, în mare, subiectul piesei. Detaliile dispar, rămânând doar liniile generale ale poveștii și intensa impresie a unor fapte ce s-au derulat recent (aprilie, 2010). Practic nu vorbim despre o actualizare a unui text, ci de actualizarea convențională a unor evenimente. Nu personajelor lui Dürrenmatt li se dă un refresh, ci reacțiilor acestor personaje.
Ca estetică generală, domină fragmentarismul, organizat în jurul unei teme liant: responsabilitatea. Concret, întregul proiect al lui Florin Caracala & co pune în discuție, în practici alternative teatrului tradițional, mecanismele responsabilității omului contemporan, modul în care responsabilitatea individuală se diluează, până la dispariție, în interiorul unui grup. Tema e atinsă fie implicit, prin manipularea ficționalului, fie explicit, prin identificarea de situații concrete în care indivizi sau grupuri din istoria omenirii (Stalin, Hitler, kmerii roșii ș.a.) și-au manifestat iresponsabilitatea.
Paralel cu această linie, se dezvoltă o altă: cea legată de percepția realității, perspectivele multiple în care ți se poate înfățișa realul, unghiul mereu diferit sub care îți pot apărea faptele, relativitatea debusolantă a deciziilor pe care trebuie/ poți să le iei. Jocul de-a responsabilitatea îi vizează și pe spectatori care, „înarmați” cu cartonașe de diferite culori, pot opta, în funcție de o serie de indicii/ cuvinte-cheie pentru varianta de spectacol pe care doresc să o vadă. Se produc, implicit, noi momente meta-teatrale, cu autorii spectacolului numărând voturile sau cu spectatorii privindu-se între ei pentru a vedea cum a votat celălalt. În două-trei minute, cât durează pregătirea variantei alese de public, ni i se servește o poezie, sau un chat cu regizorul aflat în sală.
Zona (fals) documentară a spectacolului e o altă capcană estetică, ironic plasată de autori, prin interviurile „aranjate” cu așa-ziși participanți la evenimente. De altfel, ironia și auto-ironia sunt omniprezente pe parcursul celor două ore în care Alexandra Caras, Cătălin Filip, Alina Mișoc, George Sfetcu, Andreea Spătaru și Doru Taloș ne informează ba despre cum au luat ei castingul la Caracala (mai puțin Alexandra!), ba cum a sfârșit-o Alfred Ill, ba cum stă treaba cu responsabilitatea („Uite, dacă i s-ar face rău acum lui Mișoc, câți ar interveni?”). Componenta performativă este, așadar, foarte puternică. În anumite secvențe, actorii din distribuție încetează să fie actori în sensul clasic al termenului, devenind performeri, autori de acțiuni scenice independente de interpretarea unor roluri propriu-zise sau mânuitori al unui instrumentar scenic apt să repovestească altfel decât prin joc actoricesc (mâ gândesc aici la foarte reușita scenă în care lumea lui Dürrenmatt ne este arătată prin figurine-abțibild ce alcătuiesc imagini similare comics-urilor, benzilor desenate de altădată). „Intrarea în personaj”, capitol sacru în școlile de actorie românești, cedează, așadar, teren în fața unor alte abordări, care totuși nu conțin improvizație (ai mereu senzația de premeditare, de absență a întâmplării scenice, de mână care, în prealabil, a organizat totul).
Caracala speculează frecvent discursul meta-teatral, fie prin scene de teatru în teatru („rolurile” pe care și le asumă actanții în reportajul propus de jurnalistul investigator, în vederea reconstituirii faptelor), fie prin inserturile filmate în care „actorul” Caracala, venit să facă, pe gratis, la rugămintea unui fost profesor, o filmare pentru un teaser la un documentar despre care nu știe nici el prea multe, vorbește despre condiția actorului, despre teatrul ro și așa mai departe. Alte inserturi media proiectate pe scenografia-panou a spectacolului sunt filmări ce au legătură cu spectacolul propriu-zis, însă, în același timp, își au propria existență și propria logică.
Deși intrând explicit în sfera creațiilor colective (deși, pe afiș, cineva își asumă, cu nume și prenume, „conceptul și regia”), așadar în paradigma absenței regizorului ca fac-totum, în Societate cu răspundere limitată regizorul este, ironic, foarte prezent. El deschide seara, printr-un dialog în care explică spectatorilor ce și cum, tot el, din sală, cere actorilor să facă anumite lucruri în scenă („Andreea, spune o poezie!”), despre regizorul de succes Florin Caracala ne vorbește, pe o filmare, actorul Florin Caracala etc. etc. Premeditată sau nu, dialectica aceasta dintre prezența și absența regizorului, deși priandelliană în esența ei, indică dilemele și răscrucile teatrului contemporan românesc. Îmi amintesc de reacțiile contradictorii pe care, spre exemplu, le-a stârnit anul trecut titlul unei cărți coordonate de Iulia Popovici în spațiul teatral românesc: „Auzi, sfârșitul regiei! Cum? Sfârșitul regiei? Hai că-i culmea! A, dar regizorul, săracul, e mort demult regizorul! Mda, bine c-am găsit, în sfârșit, problema! Etc. etc.”.
Înclin să cred – ca să fiu sigur ar fi trebuit să văd și celelalte variante ale spectacolului – că Societate cu răspundere limitată se vrea și un rezumat al practicilor non-tradiționale ale teatrului, încercând să folosească exhaustiv ingrediente noi (pentru spațiul românesc) precum devised, performing, media, docu-fiction, reality-ul. În felul acesta, spectacolul clujean devine și o cercetare asupra teatrului însuși, dar și asupra modului în care publicul românesc este sau nu dispus să „inhaleze” noile substanțe teatrale. Din ce am remarcat în seara reprezentației de la Sala Uzină a Teatrului Național Iași, tentația noilor „droguri” e destul de mare…
Asociația Colectiv A – Societate cu Răspundere Limitată. Concept și regie: Florin Caracala. Dramaturgie: Alexa Băcanu, Alexandra Chițu, Ana Cucu Popescu, Petro Ionescu. Cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Alina Mișoc, George Sfetcu, Andreea Spătaru, Doru Taloș. Muzică originală: bodoki-halmen zsolt. Asisten muzical: /ka. Video: Andrei Cozlac/ Marian Mina Mihai. Desen: Lucia Mărneanu. Responsabil producție: Simina Corlat. Lumini sunet: Attila Almasi. Data vizionării: 13 octombrie 2017, Sala Uzină a TNI.
Călin CIOBOTARI
