Săptămâna trecută s-a stins din viață actorul Gelu Zaharia, societar al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași. Interviul de față, pe care îl publicăm în două părți, rămâne una dintre puținele mărturii scrise ale trecerii lui Gelu Zaharia prin teatrul românesc. Fără a cunoaște arta băgatului în față, fără știința datului din coate, om de o discreție și un bun simț neobișnuite, nea Gelu, cum îi spunea toată lumea, va rămâne ca încă unul din marii anonimi ai artei pe care a slujit-o cu simplitate și onestitate. Să-l „ascultăm” pentru ultima oară… (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Domnule Zaharia, recent am văzut pe B1Tv filmul lui Mărgineanu, „Undeva în est”. Şi nu mică mi-a fost surpriza ca, la un moment dat, să vă recunosc în unul din roluri. Cum a început pentru dvs aventura aceasta a filmului?
Gelu Zaharia: Am avut norocul ca atunci când eram student la Teatru să încep să fac film, la o vreme când a face film era ceva foarte complicat. Jucase în film, înaintea mea, Dan Nuţu, care, de altfel, rămăsese repetent în anul IV tocmai pentru că trebuise să lipsească de la ore. Merita să rămâi repetent pentru că o producţie cinematografică te lansa. Pe urmă, tot ca student, a făcut film şi Ştefan Iordache.
Dar prima dragoste a fost, totuși, teatrul…
Teatrul era ceva mirific. Primul spectacol îl văzusem pe la cinci ani. La Iaşi, la Teatrul Naţional, se juca pe atunci un basm foarte frumos, „Barbă cot”. Ciupercuţe, pitici, un decor superb. După doi ani am intrat la şcoală. A venit o doamnă care se ocupa cu acei „pitici” pe care îi văzusem, copii ca mine. Căuta copii de clasa întâia, să-i selecteze şi să-i distribuie în pitici sau ciupercuţe.
Primul dumneavoastră casting…
Da, aşa se pare.
Pitic sau ciupercuţă?
Pitic! Am jucat vreo trei patru spectacole. Apoi, fireşte, am crescut, şi nu m-am mai potrivit rolului. Interesant este că, după ce am terminat Institutul, repartizat fiind la Iaşi, am ajuns să joc în „Barbă cot” personajul principal. Puiu Vasiliu, care-l juca până atunci, se îmbolnăvise şi era nevoie de un înlocuitor. A mai fost ceva: în clasa a cincea, la şcoală ne-au dat să învăţăm „Singurătate” de Mihai Eminescu. Profesorul ne-a anunţat că „cine-o spune cel mai frumos ia nota 5”. Pe vremea aceea notele erau de la 1 la 5. Am vrut să iau şi eu un 5. Împreună cu un coleg de-al meu, evreu, ajungem la baraj. Profesorul îi consultă atunci pe colegii noştri şi se stabileşte că eu trebuie să primesc premiul. Ştiu că acel coleg al meu era foarte supărat. Venise chiar la mine: „Bine, măi, păi eu sunt la Casa Pionierilor, la Cercul dramatic, şi tu spui mai bine decât mine poezia? Hai cu mine la Cercul dramatic”. Şi m-am dus cu el, şi acolo mi-a intrat în suflet microbul teatrului.
Aventura unei admiteri
La Institut cum v-aţi încumetat să încercaţi? Nu vă înspăimânta gândul concurenţei?
Nu doar că era mare concurenţa, dar erau fii de X, de Y, de Z, nepoţi, în fine. Eram convins că se intra pe pile. Am dat de cinci ori examenul. Prima dată am fost foarte dezamăgit. Înainte de examen, două trei săptămâni am făcut pregătire, aşa se proceda. Cu asistenţi, lectori de pe-acolo. Am luat prima probă, la a doua am picat. Plângeam. De ciudă, dar şi pentru că urma să plec în armată. Şi cum plângeam eu aşa, mă întâlnesc cu asistentul cu care lucrasem, Necşulescu, actor la Naţional. „Şi ce dac-ai picat? Tu să fii sănătos! Te duci la Iaşi, te mai pregăteşti pe acolo, că sunt destui actori buni, şi vii să dai la anu’. Vino, că sunt convins că poţi să faci treabă”. Am venit, şi s-a întâmplat la fel. Anul trei la fel. Îmi intrase în cap că, fiind la litera „Z”, de la Zaharia, sunt la urmă, şi nu mai ajung la mine, că se ocupă locurile. Ei, şi în 1965, am nimerit la clasa de pregătire a lui Moni Ghelerter. Aveam o poezie pe care o spuneam foarte bine, o poezie de Poe, care i-a plăcut lui Ghelerter. M-a dus şi la George Loghin, alt mare profesor, să mă vadă şi el. Îi plăcuse şi lui Loghin cum spuneam eu poezia lui Poe, aşa încât de-acum se zvonise că gata, intră Gelu! Dau examen, iau notă mică la prima probă. Moni mă întreabă: „Cum de ai luat aşa puţin?”. „Maistre, zic, poate din cauza emoţiei”. „Lasă, mi-a răspuns, la proba a doua am să fiu şi eu în comisie, o să ştii bine, ai să intri”. La a doua probă, cât credeţi că iau? Şi mai puţin. Ei, şi vine Moni la mine şi-mi spune, cu glas scăzut: „Nu pleca, o să se mai dea odată examenul. Rămâi la Bucureşti”. Despre ce era vorba? Nu se ocupaseră locurile. Erau 32 de locuri la băieţi şi 10 la fete. Intraseră doar 15. Eram demoralizat, dar am rămas. Două locuri de la băieţi le-au transferat la fete. Mai trebuiau ocupate 15 locuri. În perioada aceasta îl cunoscusem pe Răzvan Ştefănescu, care era pe atunci student şi care m-a pus să-i recit şi lui poezia de examen. Recit eu, bineînţeles, poemul lui Poe, mai aveam o fabulă. Răzvan mă ascultă şi îmi atrage atenţia că mi-ar trebui şi poezie contemporană. Şi-mi dă el poezia „Despărţire de o garoafă roşie” de Mihai Beniuc. Am lucrat-o două trei zile, până când Ştefănescu a ajuns la concluzia că o spun mai bine decât el. Tot în perioada aceasta, mă întâlnesc, pe stradă, şi cu Ioan Necşulescu.
Cel care vă preparase prima dată.
Întocmai. Mă întreabă ce fac, îi spun că dau pentru a cincia oară. „Hai să te ascult şi eu”, zice. Îi recit eu tot ce aveam, iar el se uită la mine şi zice: „Hai, altceva!”. „Păi nu mai am…”, „Îţi trebuie o poezie mai de forţă, aşa”. Şi-atunci i-am recitat poezia „Noapte de mai”. Mă ascultă şi-mi replică: „Dacă te pun la comisie să alegi ceva, asta să o reciţi”. Eu, însă, o ţineam cu poezia lui Poe. El nu, că am aici şi pasaje lirice, şi pasaje de forţă, şi că numai jumătate dacă le-o spun, intru. Bun! Ne cer cei de la comisia de admitere repertoriul, trec acolo şi „Noapte de mai”. Şeful unei comisii era Moni, a celeilalte era Finteşteanu. M-am nimerit la Moni. Dau „Bună ziua”, el se uită la mine şi mă întreabă: „Ce poezie vrei să spui?”. Eu zic că poemul lui Poe. O spun. Toată! De obicei nu te lăsau să o spui în întregime. Îi văd că şuşotesc. „Ne mai spui una?”. Şi eu recit „Despărţire de-o garoafă roşie”. Pe vremea aceea grasiam, nu-l puteam spune pe „r”. Uite, nici acum nu-l spun în aşa fel încât să-mi vibreze limba. „Mulţumesc, la revedere”. Între prima şi a doua probă era o zi pauză. În ziua aceea am avut discuţia cu Necşulescu pe tema „Nopţii de mai”. În fine, iau 7, asta fiind o notă foarte mare. Doar trei dintre noi am luat 7. S-a făcut, deci, trierea, rămăsesem vreo trei pe loc pentru proba a doua. În a doua fază, comisiile se uniseră. În timp ce aşteptam la rând, să intru la examen, vine secretaru’ şi întreabă pe hol: „Băi, care din voi e Zaharia?”. Zic că eu, iar el, privindu-mă lung, mă întreabă: „Băi, tu ştii câţi au venit să te vadă? Păi da, că s-a discutat în Institut că ai picat şi vii după două săptămâni să mai dai odată. Şi mai iei şi 7”.
I se părea suspect?
Da, se născuse talentul în mine peste noapte. Veniseră toţi, rectorul, prorectorul, decanul, toată catedra. Parcă mi-a dat cu ceva în cap vestea asta. Pe de altă parte, însă, m-am mobilizat în sinea mea. Mi-am zis că trebuie să le demonstrez tuturor ce pot. Ştiam că şi Sabina Stan era de partea mea. Mă condiţionase să-mi tai frenul limbii ca să intru în Institut. Trăiam cu impresia că numai Finteşteanu era împotriva mea. Mai ales că într-un an mi se păruse că nu i-a plăcut cum am spus o fabulă, or pentru el numai cine spunea bine fabule putea să intre în Institut. Pe Marinca (actorul ieşean Gheorghe Marinca – C.C.) Finteşteanu l-a băgat în Institut pentru că spunea, cu hazul lui de ardelean, o fabulă clasică într-o versiune modernă. Apoi, la fel a fost cu George Mihăiţă. Odată, prin anul II, pe holul Institutului, îl cheamă Finteşteanu pe Mihăiţă şi îl întreabă dacă ştie cine l-a băgat în Institut. Ăsta se uită, aşa, mirat. „Ce notă ai luat?”, „Păi 4 şi au trimis să vin să mă mai asculte odată…”. „Aşa, da’ ştii cine a trimis să te mai asculte odată? Eu! Şi ştii de ce? Pentru că mi-a plăcut cum ai spus fabula…”.
Revenind la examen…
Da, singura mea speranţă era ca Moni să mă pună să spun poemul lui Poe. Îl aud pe Finteşteanu că mă întreabă: „Drăguţă, ce doreşti să ne spui?”. În fracţiunea aceea de secundă m-am întrebat ce să aleg: Poe, „Despărţire…”, sau „Noapte de mai”. Mă decid şi o spun pe ultima. Mă lasă şi o recit cap-coadă. Finteşteanu continuă: „Zi-ne fabula!”. Adică nu îl convinsesem şi mai trebuia ceva. M-au luat nişte draci, mi s-a făcut ciudă, şi tocmai asta m-a ajutat să spun foarte bine fabula. A fost prima dată când până şi mie mi-a plăcut cum am spus fabula. După aceea am spus şi proza. Pe la jumătate, Finţi m-a oprit: „Mulţumim, drăguţule, eşti liber!”. Ceilalţi aşteptau rezultatele cinci-zece minute. Eu aşteptam de vreo douăzeci de minute şi încă nu veniseră. A ieşit secretara cu foaia. M-am uitat la ea, a dat din cap că „Da”. Arunc o privire, 8. A fost prima dată în viaţa mea când am plâns de fericire… Eram admis. Numai eu cu Ivaşcu am luat 8. După ce s-au afişat notele, mă duceam în fiecare zi şi mă uitam la ele.
