La finele anului trecut s-a stins din viață actorul Gelu Zaharia, societar al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași. Interviul de față, pe care îl publicăm în două părți, rămâne una dintre puținele mărturii scrise ale trecerii lui Gelu Zaharia prin teatrul românesc. Fără a cunoaște arta băgatului în față, fără știința datului din coate, om de o discreție și un bun simț neobișnuite, nea Gelu, cum îi spunea toată lumea, va rămâne ca încă unul din marii anonimi ai artei pe care a slujit-o cu simplitate și onestitate. Să-l „ascultăm” pentru ultima oară… (Călin Ciobotari)
Cum se vedea Iaşul din Bucureştiul acelor ani, anii studenției dvs?
Se vedea grozav. Când venea trupa de la Iaşi se juca numai cu casa închisă. Eu, ca student, mă rugam la poartă să-mi dea drumul, pe bază de legitimaţie. Nu vroiau să ne lase, îi imploram, „lăsaţi-mă, sunt ieşean!”. Apoi, spectacolele le discutam la clasă, le comentam…
Şi cum erau aceste comentarii?
Foarte favorabile. Iaşul era mult mai bine văzut decât, să spunem, Clujul. Omescu, Dinulescu, Costin, Valentin Ionescu, Cornelia Gheorghiu, Adina Popa, Dorel Varga Iustin – actori ieşeni care impresionau în turneele de atunci. Îmi amintesc ce lăudată a fost Adina Popa în „Vară şi fum”… Trupa de la Iaşi a mai venit, îmi amintesc, cu o piesă istorică în care juca Margareta Baciu. Făcea o regină şi toţi se minunau de cât de moldoveneşte putea vorbi regina aceea. O regină moldoveancă. Le-a plăcut enorm tuturor celor din Institut.
Dumneavoastră n-aţi avut probleme cu accentul?
Nu, mă străduisem foarte mult să vorbesc cât mai literar. Bun, în funcţie de rol, trebuia să vorbeşti cu diferite accente, dar în rest… E drept, de când am venit la Iaşi am mai lăsat să scape câte un moldovenism.
La Iaşi cum aţi ajuns, domnule Zaharia? Aşa a fost să fie sau aşa aţi vrut?
Am vrut să vin la Iaşi. Eram în anul IV, făceam filmul „Baladă pentru Măriuca”. Se dădea pe vremea lui Ceauşescu, pe 23 August. Ajunseseră să-l dea în episoade. E vorba despre Măriuca, eroina de la Mărăşeşti. Caramitru juca în rolul principal, eu îl interpretam pe prietenul de joacă al Măriucăi, eram comparat cu actorul Philippe Noiret (copleşit de amintiri, pe Gelu Zaharia îl podidesc lacrimile – C.C.). Tot în anul IV, începusem să facem cu Mihai Iacob actorie de film. Iacob făcuse „Străinul”, era foarte bine cotat. I-am spus că aveam acordul lui Finteşteanu să merg la filmări, la Buftea, şi l-am rugat să mă învoiască de la cursuri. Iacob mi-a răspuns că dacă fac film nici nu mai trebuie să urmez orele lui. Am convenit să dau la final examenul. Fiecăruia i se dădeau zece metri de peliculă pe care să se imprime, ca să vadă „cum dă în film”. M-a dus la proiecţie ultimul şi le-a zis celorlalţi: „Priviţi cu atenţie cum face film Zaharia şi observaţi diferenţa între voi şi el”. Iacob m-a întrebat apoi ce vreau să fac după ce termin Institutul; i-am răspuns că aş vrea să fac teatru la Iaşi. „Nu, uite cum facem. Eu, în august, încep filmările la „Castelul din Carpaţi”, la Braşov, la Baia Mare, la Satu Mare, undeva în zona aceea. Vino acolo, nu te du la Iaşi”.
N-aţi fi vrut să rămâneţi la Bucureşti?
Cum să nu?! Acolo, însă, rămâneau numai şefii de promoţie sau cei cu pile foarte puternice. M-a sunat acasă, la Iaşi; se făcuse deja vară. Avea numărul de telefon al părinţilor mei. „Ce faci, unde ai luat repartiţia?”, „Păi la Iaşi”, „Să-ţie fie de bine, ţi-am dat o şansă, la revedere!”. Ar fi fost începutul carierei mele în cinematografie. Mi-am dat seama de asta mai târziu, ca actor de provincie.
„Ieşenii sunt spectatori foarte buni, deşi unii dintre ei, în special din clasa de sus, sunt puţin cam snobi”
Am văzut că primul rol la Iaşi l-aţi făcut în „Pescăruşul”, cu Cătălina Buzoianu. Cât e de important pentru un actor să debuteze cu Cehov?
Foarte important. Am făcut în viaţa mea două roluri de care sunt cu adevărat mândru: Medvedenko din „Pescăruşul” şi Clovnul din „Poveste de iarnă”, tot sub regia Cătălinei.
De ce credeţi că v-au ieşit rolurile acestea?
Din cauza Cătălinei Buzoianu. Lucra foarte frumos, avea în minte spectacolul de la început până la sfârşit. Uitaţi, la Finteşteanu, ca student nu înţelegeam când îmi spunea: „Replica asta nu-mi sună bine, n-o spui bine. Spune ca mine”, iar eu „Dar, maistre, eu simt altfel”, iar el, „Mă, spune ca mine, n-auzi că nu sună bine?”. Eram obligat să spun ca el, dar nu înţelegeam de ce. Abia când am început să lucrez cu Cătălina am înţeles. Când, mai exact? În momentul în care Cătălina ne-a spus că ea are spectacolul în minte asemenea unei orchestre, asemenea unei muzici. „Fiecare actor trebuie să-mi sune într-un anumit fel”. M-am dus odată la ea, într-o vizită. În biblioteca ei, pe un raft, erau numai cărţi despre Cantemir. Era în plină documentare, fiind genul de regizor care, când se apuca de un spectacol, cerceta în detaliu totul despre epocă, despre personaje şi aşa mai departe. Aici era diferenţa între Cătălina şi cei mai mulţi regizori. Cei mai mulţi, când pun un spectacol, se lasă la inspiraţia actorilor.
Regizorii sunt şi foarte grăbiţi astăzi, contractul trebuie onorat până la data de…, onorariul trebuie luat până la data de…
Într-adevăr. Vedeţi, nici aşa nu se poate. Rolul trebuie îndelung gândit.
Cu celălalt rol, „Clown”-ul, cum a fost?
Când vroia să pună „Poveste de iarnă”, Cătălina Buzoianu s-a certat cu Dionisie Vitcu, care nu a mai putut să facă rolul acesta, deşi şi-l dorise foarte mult. Cătălina s-a decis atunci pentru mine. Şi a ieşit foarte bine. Da, chiar sunt mândru de rolurile astea. Acum câţiva ani, a avenit la Iaşi o trupă care a pus „Pescăruşul”. În pauză, vine domnul Constantin Paiu la mine şi-mi spune: „Am văzut Pescăruşul de vreo treizeci de ori, dar nimeni nu a fost atât de bun ca dumneata în rolul lui Medvedenko”. Mi-a spus treaba asta după 35 de ani… E o mulţumire… Îmi pare rău de Cătălina, că nu a mai montat la Iaşi. Se certase cu Vâlcu şi a plecat scârbită de intrigile de aici. M-am văzut cu ea acum câţiva ani şi mi-a spus că cele mai frumoase amintiri legate de teatru de la Iaşi le are. Am întrebat-o dacă nu ar tenta-o să pună „Pescăruşul” din nou. Cu aceeaşi distribuţie. „Da, ar fi o idee, numai că Iaşul nu mă mai încântă…”. Nu mi-a spus de ce. Oricum, Cătălina este un regizor special. Nu e apreciată doar în România. Uitaţi, dacă ar vrea să pună un spectacol în Israel, toate teatrele de acolo ar face orice ca s-o aibă, ar ţine-o ca pe o regină. La fel în Spania, unde a înfiinţat şcoală de teatru.
Credeţi că montările ei la Iaşi au influenţat într-un fel destinul teatrului ieşean? În sensul că au creat actorului o anumită viziune asupra teatrului, asupra modului în care se face teatru…
Da, mai ales că a fost şi o actriţă foarte bună. Are teatru în sânge, în structura ei.
Aţi refuzat roluri pe parcursul carierei?
N-am refuzat niciodată nici un rol. Finteşteanu ne spunea că un actor bun trebuie să joace orice: şi dramă, şi comedie, şi tragedie. E important ca personajul pe care îl faci să aibă substanţă, să aibă carne. Dacă nu reuşeşti asta, aluneci în tot felul de clovnerii. Ne mai spunea Finţi că trebuie să repetăm la fel de serios din prima zi de repetiţii până în ultima, nu că azi nu ai chef, nu că mâine nu poţi… Trebuie trudă şi bunăvoinţă; doar aşa poţi să creşti rolul.
Credeţi că, din anii ’70 încoace, teatrul a evoluat sau a involuat? Uneori, ascultând relatările actorilor din generaţia dumneavoastră, am sentimentul că e mai degrabă o involuţie.
Nu ştiu… Părerea mea e că avem de-a face cu mode care se tot succed. Ce să spun, nu cred că poţi să-l joci pe Shakespeare cu gloanţe. Deşi, pe de altă parte, am văzut un Goldoni al lui Streller, jucat într-o arenă de circ. La început am fost intrigat, apoi mi-am dat seama că parcă era scrisă pentru acel spectacol piesa lui Goldoni.
Trupa de azi a Naţionalului ieşean cum vi se pare? E sudată, îi lipseşte ceva?
E o trupă destul de bună. Nu spun că nu sunt lipsuri; ar trebui doi actori tineri şi vreo două actriţe, tot tinere. Nu poţi să joci la 40 de ani roluri de 20 de ani. Invers se poate, aşa cum eu, la un moment dat, tânăr absolvent fiind, am jucat un rol de babă, în travesti, iar lumea se întreba ce actriţă sunt.
Repertoriile ultimilor ani cum vi se par?
Înainte era altfel, teatrul îşi făcea repertoriul. Acum regizorii propun piese. Repertoriul rămâne la latitudinea regizorilor pe care îi inviţi. Nu e normal. În Occident merg altfel lucrurile.
Publicul ieşean?
În ultima vreme îl simt dezamăgit de teatru, de repertoriu… Ieşenii sunt spectatori foarte buni, deşi unii dintre ei, în special din clasa de sus, sunt puţin cam snobi. Acum câţiva ani, a venit Naţionalul din Bucureşti cu „Gaiţele”. Jucam şi noi, cei din Iaşi, „Gaiţele”, un spectacol foarte bun, cu Mihaela Arsenescu Werner, într-un rol minunat. Lumea nu prea venea la noi. În schimb, când a venit Bucureştiul, cu nume grele, cu Draga Olteanu, Dinică, Moraru, lumea s-a îmbulzit, sala arhiplină, bilete date cu intervenţii. Spectacolul era însă atât de prost, atât de modest… La pauză a rămas jumătate de sală goală. Îmi făceam de lucru pe acolo şi vorbeam tare cu cineva, să fiu auzit: „Spectacolul nostru e mult mai bun!”.
Domnule Zaharia, pe parcursul acestui interviu, de vreo trei ori aţi lăcrimat. Mi-aţi lăsat impresia unui tip foarte sensibil. Ca actor, v-a ajutat sau v-a încurcat sensibilitatea aceasta?
Şi una şi alta. Nu mi-a plăcut niciodată să dau din coate, să calc peste cadavre, nu mi-am bârfit niciodată colegii, chiar dacă unii m-au supărat şi mi-au făcut şi rău. Am înghiţit, sperând că ei îşi vor da seama că au greşit.
Întrebarea ultimă: viitorul teatrului cum îl vedeţi?
În general vorbind, nu cred că teatrul va muri vreodată. Teatrul e o fărâmă de viaţă. Teatrul îţi aduce pe scenă viaţa, învăţămintele de viaţă ce trebuie reţinute, la care trebuie meditat. Te uiţi la televizor, te uiţi pe calculator, dar vrei şi artă în carne şi oase.
