Lavinia Lazar
Calci intr-un spatiu sacru. Aluneci in mrejele Ofeliei. O tacere de nedescris. Si tacerile spun povesti. Si ce povesti … Una de-a lui Shakespeare. Ramai inmarmurit. Intri in sala si te asezi pe podea. Deja se creeaza un cadru intim. Te proptesti de ceilalti spectatori, iar atingerea cu ei sporeste intimitatea. Se joaca scena 5, Actul IV din Hamlet de William Shakespeare. Pe aceasta structura dramatica isi construieste studenta la Regie, anul II, Diana Udrea spectacolul-examen.
Stim ce suntem, dar nu stim ce ni se poate intampla
Un spectacol pe cat de provocator, pe atat de incitant. Doliul celor patru personaje te surprinde imediat, iar vartejul in care se deplaseaza apasat de la un colt la celalalt e ametitor. „Careul vicios” pe care pasesc personajele ramane intact.
Personajul Ofeliei, intruchipat la inceputul reprezentatiei de studenta Malina Lazar, se afla la granita dintre nebunie si adevar. Intre intelegere si neintelegere. Se zbate si agita celelalte „spirite”. Ca plasticitate corporala se aseamana cu o pasare flamingo care-si schimba imediat identitatea, dupa ce a trecut patratul/ colivia bolnavicioasa. Trecerea s-a produs. Si aici intervine, in rolul Ofeliei, Stefania Sandu. Intr-adevar, este piesa de rezistenta a momentului teatral care „zguduie” tot. Foarte versatila si cu schimbarile starilor foarte bine studiate, Stefania Sandu domina scena. Chiar daca fragmentul ei de rol poate pretinde interpretari apasate, studenta nu intra in aceasta capcana a pateticului. Se metamorfozeaza si isi stapaneste foarte bine replicile si miscarea scenica, jongland intens cu toate nuantele partiturii dramatice.
„Stiati ca bufnita a fost fata de brutar? Noi stim ce suntem, dar nu stim ce se poate intampla cu noi”. De fapt, acesta a fost unul din mesajele dominante, evocand discret tragedia greaca cu abisurile ce il pandesc pe om, cu fortele nevazute ce il pandesc, angoasandu-l si mentinandu-l intr-o continua stare de provizorat.
Personajul ilustrat de Stefania Sandu are, in momentele de nebunie si de tulburare schizo-afectiva, partitura dramatica. Intra in dialog cu fratele sau, Laertes personaj intruchipat de Marian Alexandru si cu Hamlet, interpretat de Andrei Butnariu. Comparand distributia feminina cu cea masculina, se decupeaza ideea ca asupra personajelor feminine s-a pus mai mult accent, rolurile masculine ramanand oarecum in umbra.
In tumultul excitatiei nervoase, personajul Ofeliei locuieste intr-un topos imaginar , unul idilic, floral, din care ne vorbeste si ne daruieste franturi de vegetal: „Iata rozmarin pentru aducere aminte/ Acele sunt pansele pentru ganduri de dragoste/ Pentru dumneata marar si caldaruse”, pentru ca totusi, „duminica i se mai spune si floarea iertarii”. Ofelia ne-ar fi dat si toporasi, dar „s-au ofilit toti cand i-a murit tatal”. O privesti in ochi si o crezi. O privesti in totalitate si crezi ca te afli intr-un bizar laborator al cruzimii, in care cineva testeaza limitele de suportabilitate ale psihicului uman.
De la Artaud la Grotowski
Diana Udrea opteaza pentru un decor minimalist, fara utilizarea unui ecleraj complex si fara ilustratii muzicale, respectand astfel tema examenului, asa cum i le-a trasat profesorul coordonator Octavian Jighirgiu: montarea unei scene din Shakespeare in cheia metodelor regizorale ale lui Antonin Artaud si Jerzy Grotowski. Dianei Udrea, atenta la stilurile celor doi regizori studiati, se bazeaza pe estetici distincte pe care le evoca si le face recognoscibile. Urmareste, bunaoara, una din definitiile artaudiene ale regiei, ca materializare vizuala si plastica a cuvantului. In alte situatii, incearca sa probeze teza ca intregul vocabular scenic al unui (micro)spectacol poate fi obtinut strict prin cuvant. La fel, o alta miza majora sunt secventele in care pariul nu este de a exclude cuvantul de pe scena, ci de a-i schimba destinatia si de a-i reda importanta.
Reprezentatia propusa de Diana Udrea a exprimat clar cruzime si groaza, parasind in mod considerabil partea de realism-psihologic, in favoarea marilor teme din Teatrul Cruzimii, asa cum l-a definit si ilustrat Artaud. Altfel spus, s-a imbinat spontaneitatea jocului actoricesc cu disciplina matematica dintr-un teatru de tip Laborator, punandu-se accentul pe mobilizarea fortelor fizice si psihice, in conformitate cu sistemul grotowskian.
In ceea ce priveste realizarea afisului, as sugera mai mare atentie. Lipseste distributia pe personaje, componenta semnificativa, punct nodal fara de care un spectacol sau chiar simple exercitii de regie nu ar mai exista. In rest, spectacolul-examen conceput de Diana Udrea abunda de semne, simboluri dezvoltate din placerea riscului si atitudinea curajoasa in raport cu textul si cu scena. Stim noi oare cine suntem cu adevarat sau ce se poate intampla cu noi?! O replica al carui raspuns nu-l gasesti poate nicioadata…
Facultatea de Teatru din cadrul Universitatii Nationale de Arte „George Enescu” din Iasi, Scena 5, Actul IV din Hamlet, de William Shakespeare. Profesor coordonator: Octavian Jighirgiu. Regia: Diana Udrea. Distributie: Malina Lazar, Stefania Sandu, Marian Alexandru, Andrei Butnariu. (Lavinia Lazar este masteranda a Facultatii de Teatru Iasi)
Gandul studentului-regizor
Fiecare om are mai multe fete, fiecare om isi tine in lesa nebunia, o controleaza fata de societate. Iubim, ne bucuram, si plangem pe ascuns. Suntem impinsi sa actionam conform unor norme. Ne-am inchis atat de tare incat primavara nu mai putem inflori. Si cu toate astea, putem fi oricine, nu? Si totusi, alegem sa nu fim noi, alegem sa fim oricine altcineva; frica. Ceea ce m-a determinat sa imi duc examenul spre acest rezultat a fost frica. Omniprezenta. Nesiguri pe actiunile noastre, ne lasam purtati de latura animalica. Ne este frica de o tacere prea lunga, ne este frica de ceea ce am putea gandi, cat de gresit ar putea fi. Studiati in laboratoare, supusi unor probe, cand ne trezim si ne uitam in jur, cand devine insuportabil, cand adevarul ne sugruma, gasim o cale de scapare. (Diana Udrea, student anul II, Regie)
