Anul acesta se implinesc o suta de ani de existenta muzeala a Bojdeucii lui Ion Creanga. Casuta aceea din mahalaua ieseana a Ticaului in care si-a trait o parte din viata faimosul nostru humulestean. Revista „Dacia literara” puncteaza momentul printr-un dosar special ce include, printre altele, o serie de intrebari adresate unor mari prieteni ai lui Ion Creanga. Redam, in cele ce urmeaza, cateva dintre raspunsuri:
- Cat de prezent vi se pare Ion Creanga in cultura romana actuala? Este aceasta prezenta una intensa sau mai degraba formala?
2.Cine credeti ca este mai reprezentativ pentru mentalul colectiv romanesc: Creanga sau Caragiale?
- Ii datorati ceva lui Creanga, sub aspect personal? Daca da, in ce consta aceasta datorie?
Liviu Antonesei
„Sa poti evoca/ invoca un clasic iti da curaj si putere!”
- Clasicii sunt mereu prezenti intr-o literatura. Sigur, se intampla uneori ca prezenta sa tinda spre formalitate, sa se datoreze mai mult efortului academic si scolar de pastrare in actualitate. Nu stiu daca este cazul lui Creanga, daca ma uit la cate editii si exegeze apar mereu. Are si avantajul ca este un autor, nu neaparat cu toate textele sale, pentru toate varstele. La inceputul post-revolutiei a avut si sansa sa-i fie redescoperite si povestile scrise „pe ulita mica”, ca sa spun asa, Povestea povestilor si Povestea lui Ionica cel Prost, care nu mai fusesera tiparite din editia interbelica de Opere complete. Pentru cea mai mare parte a publicului a fost ca si cum s-ar fi descoperit niste inedite. De altfel, au rodit pe loc, mai intai, prin „parafraza” regretatului Mircea Nedelciu Povestea povestilor a generatiei 80, apoi printr-o de-tabuizare mai generala literaturii noastre in zona erotismului explicit, atat tematic, cat si la nivel de limbaj. Rolul unui clasic este decisiv in asemenea procese… Acum cativa ani, ca editor si „co-scenarist”, am scos, in cateva albume, Amintirile…, Povestile si Povestirile in format banda desenata, cu splendidele desene ale lui Serban Andreescu. Nu ca sa inlocuiasca literatura lui Creanga, asa ceva ar fi imposibil, ci ca sa permita apropierea de el la varste cat mai mici. Cum stim, datorita abundentei de regionalisme si arhaisme, limbajul lui Creanga nu este foarte accesibil. Eu insumi, in frageda mea copilarie, l-am citit prima oara intr-o editie scolara insotita de un glosar consistent.
- Mentalul nostru colectiv, ca orice alt mental colectiv de altfel, nu poate sta intr-un singur model, un singur autor. Culturii romane i s-a facut cumva dreptate inca de-acum aproape o suta si cincizeci de ani si cred c-ar fi pagubos s-o nedreptatim astazi. Ea sta cumva sub semnul celor cinci mari clasici si, laolalta cu ea, si mentalul colectiv asezat pe niste piloni atat de solizi. Povestim, ba chiar fabulam, ca Ion Creanga. Avem umor, uneori lunecand spre satira si chiar sarcasm, precum Caragiale. In destule momente ale noastre, sau macar in unele zone ale tarii!, suntem realisti cu apetenta pentru tragic, cum i se intampla lui Slavici. Avem spirit critic, uneori nemasurat e adevarat, iar aici de vina este Maiorescu, chiar daca oamenii mai putin educati nu-si dau seama de unde ne vine! In fine, nu mereu suntem multumiti de lumea in care vietuim, intram in visare, plecam spre varsta de aur, sau dimpotriva spre viitor, si e imposibil sa nu vezi aici un puternic filon eminescian. Nici nu mai spun ca „romanul e nascut poet”. Cineva spunea ca traim in Caragiale si visam in Eminescu. Formula nu este deloc rea, este numai rezumativa. Poate ca lucrurile stau la fel cu toate popoarele, chiar daca nu neaparat reperele sunt atat de vizibile, de precizate de la inceputurile modernitatii noastre… Sigur ca toate aceste dimensiuni existau in noi de dinainte de epoca marilor clasici, dar meritul lor este acela de a le fi cristalizat la varf odata pentru totdeauna.
- Cred ca ii datorez multe incepand cu faptul ca am devenit scriitor. Prima carte citita de mine autonom, dupa ce de la 4 – 5 ani am explorat impreuna cu bunica paterna Biblia, a fost o editie scolara din Creanga. Urmatoarea, dupa cate imi amintesc, a fost Baltagul lui Sadoveanu, tot intr-o editie scolara. Pana nu de mult, credeam ca ordinea a fost inversa, dar acum nu mai am dubii. In al doilea rand, sunt un povestitor nostalgic. Nu cred sa existe vreo propozitie din intreaga literatura citita de mine pe care s-o fi citat mai des – oral, de cele mai multe ori, dar si in scris, chiar si cateva poezii – precum „Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc…”. Uneori, de altfel, am schimbat continuarea! In sfarsit, cum am avut norocul sa citesc cele doua povesti „pe ulita mica” pe la sfarsitul anilor 70, poate inceputul anilor 80, n-a trebuit sa astept 1990 pentru ca literatura pe care o scriu sa treaca prin procesul de de-tabuizare amintit mai sus. Sa poti evoca/ invoca un clasic iti da curaj si putere!
Dionisie Vitcu, actor, scriitor
„L-am avut spectator pe Creanga…”
- Cand vorbim despre Ion Creanga, marele humulestean, clasicul literaturii romane, ii simtim permanenta in amintirile noastre… Totdeauna cand intalnim scolari prin satele uitate de lume, batand noroaiele sau calarind nametii in drum spre scoala, neinsotiti de mame sau bunici, stim ca printre cartile din ghiozdan se afla si cartea de Citire cu Punguta cu doi bani si Povestea Porcului.
Se simte prezenta, as spune, intensa, a autorului Amintirilor pe rafturile librariilor, in simpozioanele organizate periodic, in special la Bojdeuca din Ticau, la Humulesti (Targu Neamt), la Chisinau si la Uniunea Scriitorilor.
Doctorate, carti si studii despre viata si opera lui Creanga, datorate in special lui Constantin Parascan, Cristian Livescu, Mircea Colosenco…. confirma preocuparea permanenta a oamenilor de litere.
Concursul anual Povesti de la Bojdeuca, initiat de scriitorul Constantin Parascan, cu rezultate remarcabile si premianti de prin toate zonele tarii, premiul Uniunii Scriitorilor „Ion Creanga” sub patronajul presedintelui Nicolae Manolescu, ce se acorda anual, sunt dovezi ca prezenta in cultura romana a lui Ion Creanga nu este una formala.
- N-as indrazni sa-i pun in cumpana pe acesti doi mari scriitori, clasici ai literaturii romane. Pentru mentalul colectiv romanesc… actual…, daca-mi permiteti, dupa Creanga, ar trebui sa zicem… n-ar fi rau sa fie bine… cum zici mata badica… Dupa Caragiale ar fi mai transant spus… un picior dat spate gios… Il prefer pe Caragiale. In lumea de azi, vad atatea si-atatea, si-mi vine sa zic cum zice un personaj drag lui Nica: Doamne, multa rabdare ai dat alesilor tai…, ai nostri se catara in varf fara rusine, nu dau sama nimanui, le vin diplome de doctori acasa, iau lefuri si pensii cu lingura, dupa plac, ciordesc cat cuprinde, si, daca-s prinsi, au prezumtie de nevinovatie si, pana la urma, sunt …pedepsiti cu suspendare. Dar, chipurile si tinuta caragialiana, specimene ce se preumbla prin scoli si institutii ale statului, cu aer superior, inca nu si-au gasit condeieri care sa-i puna-n pagina asa cum ar merita.
- Toti cei nascuti in acest spatiu geografic, in blanda, asezata si nobila Moldova, toti suntem atinsi de aceeasi aripa a sensibilitatii umane si ne legam prin mii de fire nevazute peste timp. Darurile date fiecaruia se completeaza si se distribuie dupa anumite legi divine. Nica a lui Stefan a Petrei avea dar histrionic. Preot fiind, actor era… Un actor daruit harului dogmei bisericii. Ii placea teatrul. A fost acuzat de pacatul frecventarii teatrului. Exagerand, peste timp, l-am avut spectator. Ii datorez caldura aplauzelor lui. Ii datorez recunostinta pentru ca m-a lasat sa-i port chipul pe scena la Teatrul Tineretului, dupa cum la Nationalul iesean m-a invrednicit sa port identitatea lui Trasnea. Cand, in film, Dorel Visan, ajutat de Mircea Radu Iacoban si de Nicolae Margineanu, l-a incarnat pe marele humulestean, eu am devenit o iscoada, dar numai de suprafata. Poate eram fratele Tincai Vartic, cine stie, poate. Constantin Parascan, consultantul in Bulgarele de huma ar putea sti. Ii datorez lui Creanga rabdarea de-a ma asculta, din sferele divine, vreme de o jumatate de secol, spunand copiilor ispravile lui Nica din Humulesti.
