Săptămâna aceasta se împlinesc doi ani de la moartea profesorului Bogdan Ulmu. Unul dintre studenții săi, Lavinia Lazăr, a avut inspirația, în anul universitar 2015-2016, de a înregistra câteva din atât de neconvenționalele sale cursuri de Spectacologie. Reproducem o serie de fragmente relevante atât pentru felul de a fi al lui Bogdan Ulmu, dar și pentru modul în care înțelegea teatrul și pedagogia teatrală. (Călin Ciobotari)
Bogdan Ulmu: Ați reținut cine sunt cei trei actori de geniu?
Studenții: Emil Bota, Grigore Vasiliu Birlic și George Constantin.
Așa, bravo, să rețineți asta. Mari actori … Nici fiul lui George Constantin nu e un actor rău, dar nu se ridică la….
Unul dintre studenți: Mihai Constantin a făcut un rol bun în filmul Terminus Paradis, deși cel mai bun rol îl face Răzvan Vasilescu acolo…
Să știți că eu am montat în Chișinău, în Republica Moldova și am avut luptă mare cu actorii de acolo ca să vorbească fără accent rusesc. Doi actori am avut care vorbeau fără accent și i-am respectat foarte mult. Unul dintre ei este Vlad Ciobanu care a devenit și cadru didactic (m-am întâlnit cu el anul trecut) și al doilea este Zubcu care nu avea accent, dar, din când în când, din cauza alcoolului, vorbea și nu se înțelegea.
Vreau să rețineți că este una dintre cele mai frumoase cărți de critică teatrală și studii despre teatru. Din păcate, situația în România este așa de penibilă, că numai eu am auzit de cartea asta.
Am tot întrebat și nimic. Autorul ei se numește Jules Lemaître. Dacă am fi scrupuloși, ce înseamnă Lemaître? Ce înseamnă maître?
Lemaître se poate traduce în trei feluri: meșter, maestru sau jupân, cum vreți să-i spuneți. Eu i-aș zice maestru pentru că, după opinia mea, este unul dintre cei mai mari maeștri ai lumii. Am avut noroc să găsesc această carte. Ea a fost tradusă după o ediție din 1922, dați-vă seama: Impresion du theatre era cartea, apărută la Paris.
Se aude un sunet de la telefon. Profesorul Bogdan Ulmu primește un sms.
Stați să văd cine e. A, e fiul meu. Credeam că e șoferul … Stau puțin în stres.
(Când a venit cu taxiul, profesorul și-a uitat în mașină portofelul și aștepta acum un semn de la șofer)
(…) Vreau să vă zic câte ceva despre Lemaître. De ce îmi place mie atât de mult acest mare critic?
Fiindcă are o căldură și un stil cuceritor eseistic. Și am să vă dau două exemple:
Îi sună telefonul. E șoferul. A găsit portofelul. Veste bună.
Până vin eu, citiți ce am subliniat din această carte, că-i seducător.
Profesorul revine.
Jules Lemaître spune: „Nu există o altă piesă mai interesantă, nu există una mai sugestivă sau care să ne dea mai mult de chibzuit. Molière a scris-o pentru că celelalte teatre jucau fiecare câte un Don Juan în fața unei săli arhipline. Misterul acela atrăgea mulțimea prin tot ce avea natural, prin trucurile lui, prin statuia ce umblă și flăcările care țâșneau din podea. Don Juan, cel primitiv al lui Tirso de Molina, este cât se poate de simplu”.
Într-adevăr al lui Molière este ceva puțin mai sofisticat decât al lui Tirso de Molina. Este și o scenă celebră în Don Juan pe care a preluat-o și Caragiale în D‘ ale Carnavalului: când Don Juan stă în stânga cu o femeie și în dreapta cu o femeie și le face jurăminte la amândouă, deși între ele, teoretic nu este nici măcar un metru, deci, dacă ar fi să vorbim practic, ar auzi.
Într-o altă zi, același curs.
O scriitoare, mai puțin cunoscută în România, eu am avut ocazia să o cunosc însă, se numește Anca Visdei… A scris o piesă, Dona Juana. La un moment dat, Iașul care este un mare oraș de cultură, a avut un festival ce se numea Don Juan. O singură ediție a fost. E foarte vital și longeviv, în schimb, festivalul folcloric Cătălina. Acel festival, an de an, cu mici și bere „merge” perfect, Don Juan nu ni s-a potrivit.
Un student: De câțiva ani, există Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași.
Da. Mai era odată un festival de balet contemporan și după două ediții a murit și acela. Mai era un festival de teatru evreiesc care și el a murit. În Iași, capitolul festivalurilor e mort, dar cel de la Teatrul Luceafărul va fi longeviv.
(…) În opinia mea, comediile adevărate trebuie să aibă un final dramatic, dacă nu tragic. O comedie ca să fie făcută nu trebuie să se păstreze la un nivel egal al comicului, trebuie să se termine în dramă sau în tragedie. Eu așa am făcut câteva spectacole din viața mea care erau comedii și le-am pus final tragic. Să vedeți și Noaptea furtunoasă regizată de mine ce final are, e dramatic.
(…) Molière îi lasă lui Don Juan două virtuți esențiale ale gentilomului: curajul și simțul onoarei. Cronica lui Valentin Silvestru la spectacolul Don Juan pe care l-a pus Valeriu Moisescu la Teatrul de Comedie. Juca Iurie Darie și făcea un spectacol bun cu un rol bun. Și acolo Valentin Silvestru lansează o idee: „După ce am văzut acest spectacol încep să cred că Don Juan este victima piesei și nu ceilalți din jurul lui”.
Acum trec la cronica mea preferată pentru că observ că timpul trece mai repede decât vă imaginați voi la vârsta asta. Vă doresc să apucați și vârsta mea.
Bogdan Ulmu se adresează unui student.
Tu, de exemplu, dacă nu ai să bei prea mult.
Student: Domnule profesor, alcoolul ajută.
Sigur că da, dar în doze mici.
Ce frumos începe Lemaître cronica lui la Hamlet la Comedia Franceză. Unul dintre traducători era Alexandre Dumas. E așa pe sufletul meu. Dacă n-o citeam pe asta, așa aș fi scris și eu. „Trebuie să vorbesc astăzi despre Hamlet. Este groaznic. Nu numai că voi fi convins că nu am să scriu nimic nou de spus despre opera și rolul lui Shakespeare, căci totul a fost spus; totul, ba chiar și mai mult, dar nu aș fi nici măcar în stare să repet, în mod clar, nenumăratele comentarii. Cine ești tu oare, Hamlet, prinț al Danemarcei? Tânăr nevolnic și mânios, melancolic și violent, visător și brutal, superstițios și filozof, rațional și nebun, poet subtil și autor de glume nesărate, făptură vie și incoerentă, jalnică înfățișare a sufletului chinuit, figură individuală până la ciudățenie și generală până la a deveni un simbol”.
E un cumul de contraste. Când o să aveți timp și o să vă cadă în mână, să citiți cronicile lui Arghezi. Sunt savuroase.
Primii actori mari care au jucat la noi rolul Hamlet, Tony Bulandra și George Vraca, erau îmbrăcați în negru și erau meditativi. Treceau din scenă îngândurați cu o carte în mână. La antipod este spectacolul lui Ostermeier, în care personajul Hamlet este un descreierat și bea încontinuu bere, trage cu mitraliera și toți aleargă prin noroi. Noroiul ăsta m-a îngrozit când l-am văzut și la Andrei Șerban la Purificare la Cluj. Mi s-a făcut rău pentru că în noroiul acela se întindeau toți. Unul dintre ei mânca bomboane din noroi, trecea un șobolan prin noroi și era îngrozitor. Un spectacol mai scabros nu am văzut. I-am zis lui Șerban și mi-a zis că am prins eu o seară proastă…
După cum vedeți, să începi o cronică cu o modestie ori cu o autoironie, să începi cronica spunând că tu nu mai ai ce să aduci nou, că nici măcar nu poți să repeți ce s-a zis despre Hamlet este extraordinar.
(…) Marii actori au intuiții răvășitoare și pot să descopere fațetele ascunse ale rolului. Asta o face regizorul de multe ori, dar dacă are noroc să aibă actori inteligenți, sarcina lui este mult mai simplă.
Când se montează un text de Shakespeare trebuie să fii foarte atent pentru că trebuie să știi ce parte pui din piesa aia pentru că Hamlet conține patru piese.
Care ar putea fi cele patru piese?
Studenta: Iubire, moarte, politică și răzbunare.
Da, este și o tragedie a răzbunării. Una dintre teoriile mele despre Hamlet justifică o întrebare majoră care s-a pus de-a rândul secolelor: De ce Hamlet nu-l omoară pe Claudius atunci când are ocazia? Sau mai bine zis când îl omoară Hamlet pe Claudius? Are o ocazie ideală când Claudius se roagă. Deși Hamlet ar fi putut să vâre pumnalul și să-l termine, nu o face. Atunci când îl omoară în final, în ce stadiu e Hamlet? Avea sabia cu vârful otrăvit, era deja pe drumul morții.
Studentul: A fost ca un impuls pentru el.
Da, dacă Shakespeare nu era un geniu, piesa lui devenea comică. Am mai văzut un spectacol în care trei actori au jucat treizeci de piese de-ale lui Shakespeare în numai o oră jumătate … și chiar erau buni. Acolo toate tragediile deveneau parodii pentru că în cinci minute nu poți să le transpui în tragedii.
